Isaia 58 BIV2014

1. „Strigă mereu, în gura mare! Fă-ți glasul să răsune tare, Precum o trâmbiță! Vorbește Fără-ncetare și vestește Nelegiuirile pe care, Poporul Meu, acum, le are! Să faci astfel, de cunoscut, Păcatele ce le-a făcut Casa lui Iacov, ne-ncetat!

2. Ei – zi de zi – M-au întrebat, Căci vor să știe calea Mea. Ei par a fi asemenea Unui popor neprihănit, Ca și cum n-ar fi părăsit Legea pe cari le-am dat-o Eu, Cel care le sunt Dumnezeu.

3. „Dar ce folos e că postim” – Zic ei – „sau că ne chinuim Al nostru suflet, ținând post? Vedem că n-are nici un rost, Căci nu vrei să ne vezi și-apoi, Știm că nu iei seama la noi.” Domnul a zis: „Eu văd ce rost Are mereu al vostru post. Iată, nu sunteți auziți, Pentru că-n ziua-n cari postiți Vă lăsați duși de-a voastră fire Și-i asupriți, cu bună știre, Pe simbriașii cei pe care În slujbă-i are fiecare.

4. Iată, văd bine că postiți Doar ca să vă ciorovăiți, Să vă certați și, ne-ndoios, Să bateți doar, răutăcios, Cu pumnul. Nu vreți să postiți Cum e cerut, ca auziți Să fiți în felu-acesta, sus. Nu faceți după cum v-am spus.

5. Oare, Îmi e Mie, plăcut, Postul pe care l-ați ținut? Credeți că-Mi place să privesc Cum oamenii își chinuiesc Ale lor suflete, când vin Și-o zi de post, ‘nainte-Mi, țin? Credeți că poate să Îmi placă Atunci când ei, capul, își pleacă, Asemeni unui pipirig, Sau când, cutremurați de frig, Pat în cenușă, ei își fac Și-și întind oasele pe sac? Aceasta-i ziua postului, Plăcută-n fața Domnului?

6. Ascultați dar, ca să se știe, Ce post Îmi este pe plac, Mie: Când veți posti, să căutați – Necontenit – să dezlegați Lanțul de răutăți. Apoi, Ale robiei lațuri, voi Trebuie să le deznodați. De-asemeni, liberi să-i lăsați Pe cei care sunt asupriți Și orice jug să îl zdrobiți.

7. Ia seama dar, atuncea când Te afli-n post, cu cel flămând Împarte-ți pâinea ce o ai. Apoi, un adăpost să dai, În casa ta, celor vădiți Precum că sunt nenorociți. Dacă se va-ntâmpla, cumva, Să îl vezi gol, pe cineva, Milă să ai de omu-acel Și-o haină să așezi pe el. Nu-ntoarce spatele când rău Îi merge seamănului tău.

8. Dacă așa te vei purta, Vedea-vei că lumina ta Va răsări, triumfător, Ca și lumina zorilor, Iar vindecarea ta trupească, Iute de tot, o să-ncolțească. Neprihănirea – ia aminte – Are să-ți meargă înainte Și însoțit vei fi, mereu, De slava de la Dumnezeu.

9. Dacă vei face-n acest fel, Pe Domnul ai să-L chemi, iar El, De-ndată, „Iată-Mă!” va zice. De tine-atunci va fi ferice. Dacă alungi tot ce e rău Și orice jug din sânul tău, De nu spui vorbe de ocară, De te-nfrânezi să n-ajungi iară Cu degetu’, amenințând,

10. Dacă-ți împarți, cu cel flămând, Hrana pe care tu o ai Și dacă tu vei ști să dai – Din ceea ce ai dobândit – Să saturi sufletul lipsit, Atunci lumina ta răsare Peste-ntunericul cel mare, Iar bezna ta o să se vază Ca și lumina de amiază!

11. De Domnul, fi-vei – ne-ncetat – Călăuzit și săturat Va face sufletul să-ți fie, Chiar și când umbli prin pustie. Îți dă putere-n mădulare, Să fii ca o grădină care, De un izvor este udată, A cărui apă, niciodată,

12. Nu va seca. Ai tăi, apoi, Au să ridice ziduri noi, Peste ruine și vor pune Pietre pe temelii străbune. Vei fi numit drept „Dregător Al tuturor spărturilor”. Vei fi, de oameni, înțeles, Drept „cel ce drumurile-a dres, Făcând ca țara părăsită Să fie iarăși locuită.”

13. Dacă îți vei opri, de-ndat’, Picioru-n ziua de Sabat Și nu vei mai găsi cu cale Să îți faci gusturile tale În a Mea sfântă zi și dacă Sabatul Meu are să-ți placă Și fi-va a ta desfătare, Ca să-l sfințești fără-ncetare Pe al tău Domn și Dumnezeu, Dacă Îl vei slăvi mereu Și dacă ai să Îl cinstești, Dacă nu te-ndeletnicești Mereu cu treburile tale, Dacă urmezi căile Sale Și nu te ții de drumul tău Care te duce doar la rău, Dacă apoi tu ai să știi Ca să te lași de flecării,

14. Atunci, în Domnul tu vei sta, În El doar, te vei desfăta Și-n țară am să te sui Eu, Pe înălțimi, unde mereu Am să te fac – neîndoios – Ca să fii foarte bucuros De moștenirea cea pe care, Iacov, al tău tată, o are. Așa va fi, căci – negreșit – Domnul e Cel care-a vorbit.”