Isaia 59 BIV2014

1. Nu-i scurtă mâna Domnului, Spre-a mântui. Urechea Lui Nu poate să fi asurzit Și să nu ne fi auzit.

2. A voastră grea nelegiuire Pune un zid de despărțire, Ce se ridică între voi Și între Dumnezeu apoi. Păcatele poporului Vă ascund Fața Domnului, Căci ele sunt atât de multe, Încât nu poate să v-asculte!

3. Cu sânge, mâinile-s mânjite; Degete-aveți, nelegiuite; Buzele voastre se vădesc Precum că doar minciuni rostesc, Iar limba voastră, peste fire, Aruncă doar nelegiuire.

4. Dreptatea, nimănui nu-i place, Iar judecăți drepte nu face Niciunul. Ei se bizuiesc Pe lucruri ce se dovedesc A fi deșarte. Nu sunt buni, Căci spun mereu numai minciuni. Răul îl nasc ei, peste fire, Și zămislesc nelegiuire.

5. Ouă de basilic clocesc Și pânze de paing urzesc. Din ale lor ouă, cumva, Dacă mănâncă cineva, Are să moară de îndat’. Dacă cumva, un ou, a spart, Din el, încredințat să fie Că o năpârcă o să vie.

6. Nu la țesutul straielor Se folosesc pânzele lor Și nici nu-s bune de-nvelit. Lucrarea lor s-a dovedit Nelegiuită ca să fie, Iar fapta lor e silnicie.

7. Picioarele lor se zoresc Spre răutăți și se grăbesc Să verse sânge ne-ntinat, Iar gândul lor s-a arătat A fi, mereu, nelegiuit. Pe al lor drum, s-au însoțit Prăpădul și cu nimicirea.

8. Așa precum le este firea, Ei nu cunosc a păcii cale, Nici binefacerile sale. Dreptatea nu îi însoțește. Sucit, al lor drum se vădește. Omul acel care apucă Pe a lor cale să se ducă, Nu va cunoaște niciodată, Ce este pacea-adevărată.

9. Tocmai de-aceea, izbăvirea Departe e, iar mântuirea Nu ne ajunge. Așteptăm Lumina, însă căpătăm Întunecimea, iar apoi, Prin negură doar, umblăm noi!

10. Ca niște orbi, noi bâjbâim Pe lângă zid. Ne poticnim – Asemeni celui cari ochi n-are – Chiar ziua, în amiaza mare, De parcă noaptea ne-nconjoară. Ca morții suntem, bunăoară, Printre toți cei care trăiesc Și plini de viață se vădesc.

11. Ca niște urși, noi mormăim Și să ne văietăm doar știm, Asemeni unor porumbei Căci ne purtăm la fel ca ei. Sperăm să vină izbăvirea Și să sosească mântuirea, Dar nu vine nimic apoi. Departe ele sunt, de noi.

12. Fărădelegile, pe care Le-am făptuit fără-ncetare, În a Ta față se găsesc. Păcatele mărturisesc Despre călcările de lege. La fel, a noastră făr’delege Este cu noi, necontenit, Și știm ce rele-am făptuit.

13. Noi, vinovați, de la-nceput, Față de Domnul, ne-am făcut. Necredincioși ne-am dovedit, Pentru că noi L-am părăsit Pe-Acela care e, mereu, Al nostru Domn și Dumnezeu. Cu apăsare am vorbit Și răzvrătire am vădit. Numai cuvinte mincinoase, Din al nost’ cuget, au fost scoase.

14. În felu-acesta, izbăvirea Ne-a părăsit, iar mântuirea, Pe al nost’ plai, n-a mai venit, Ci ne-a uitat. S-a poticnit Și adevărul în piață, Iar a neprihănirii față N-am mai putut a o vedea, Căci prea departe se găsea.

15. Tot adevărul s-a făcut – În mare grabă – nevăzut, Iar cel ce s-a îndepărtat De rău, e jefuit de-ndat’. Domnu-Și apleacă, mânios, Privirea și Se uită-n jos, Către pământ. Pe-ntreaga fire, Nu va vedea neprihănire.

16. El, nici un om, nu mai găsește Și nimeni nu mai mijlocește. Atunci, cuprins e de mirare, Dar Îl ajută brațu-I tare. Neprihănirea Domnului Este, atunci, sprijinul Lui.

17. Neprihănirea L-a-mbrăcat, De parcă e împlătoșat. Din mântuire e făcut Coiful ce-l poartă. Și-a țesut Straiul, numai din răzbunare Și-apoi mantaua ce o are, Din gelozie-i însăilată.

18. El va veni și o răsplată O să îi dea, la fiecare, După ce fel de fapte are. Ai Săi potrivnici au să știe Ce-nseamnă-a Domnului mânie. Ostroavelor le e plătită Plata ce le e cuvenită.

19. Atunci, de Numele Său sfânt, Aceia cari în apus sânt, Au să se teamă, negreșit, Iar cei aflați în răsărit Se vor speria de slava Lui. Atuncea, Duhul Domnului, Pe fugă îi va pune-apoi Și-l va întoarce înapoi, Pe-al Său vrăjmaș cari, pe câmpie, Precum un râu are să vie.

20. „Vine un Răscumpărător, Pentru Sion, în viitor, Pentru aceia care sânt Urmași lui Iacov, pe pământ Și care se întorc apoi, De la păcate, înapoi. Așa va fi, căci – negreșit – Domnul e Cel care-a vorbit.”

21. „Și iată” – zice Dumnezeu – „Acesta-i legământul Meu, Ce-l fac cu ei: „Al meu Duh vine Și se-odihnește peste tine. Cuvântul Meu, de gura ta, Nu se va mai îndepărta Și nici față de-ai tăi copii, De-acum și până-n veșnicii. Așa va fi, căci – negreșit – Domnul e Cel care-a vorbit.”