Logo
🔍

Ieremia 10 BIV2014

« Idolii și Domnul

1. „Tu, casă a lui Israel, Domnu-ți vorbește-n acest fel:

2. „Nu căutați a trăi voi, La fel ca neamurile-apoi, Iar de semnele cerului Nu-i fie teamă nimănui, Căci neamurile, doar, sunt cele Care vădesc teamă de ele.

3. Deșert e obiceiul lor – Al tuturor popoarelor. Taie un lemn, dintr-o pădure, Iar meșterul, cu o secure, Îndată are să-l cioplească

4. Și are să-l împodobească Cu aur și argint, frumos, Și-l țintuiește, ne-ndoios, În cuie, când l-a terminat, Pentru a nu fi clătinat; Căci niște idoli, doar, sunt ei.

5. De-aceea, acești dumnezei Sunt precum e o sperietoare De păsări, pusă pe ogoare, Unde sunt castraveți aflați. Ei nu vorbesc și-s așezați În câmp, de către oameni. Ei – Adică idolii acei – Sunt fără viață, nu aleargă, Căci n-au picioare ca să meargă. De-aceea, voi să n-aveți teamă, Pentru că ei – de bună seamă – Nu pot a face rău sau bine.”

6. „Nici unul nu este ca Tine, O, Doamne! Mare Te vădești, Iar al Tău Nume-L întărești Doar prin puterea Ta cea mare.

7. Teamă de Tine, cine n-are, Când Tu ești Împăratul lor, Al tuturor neamurilor? De Tine doar – de bună seamă – Trebuie toți ca să se teamă, Căci dintre oamenii deștepți, Dintre ai lumii înțelepți, Nu se găsește nimenea Care să-Ți fie-asemenea.

8. Toți oamenii de pe pământ Doar niște proști, în față-Ți, sânt. Idolii lor nu se pot pune Cu Tine, căci deșertăciune Și lemn este a lor ființă, Precum și-ntreaga lor știință!

9. La Tarsis, oamenii se duc Și foi de-argint ei își aduc, Iar din Ufaz și-au cumpărat – În urmă – aurul curat. Meșteri-apoi le prelucrează Și-un idol ei întruchipează. Apoi vin cei ce-s iscusiți, Care sunt la cusut vestiți, Să-i facă haine minunate, Din materiale colorate Într-un albastru străveziu Și-asemenea în purpuriu.

10. Dar Domnul este Dumnezeu, Căci El este Cel viu, mereu. El este Cel adevărat Și este veșnic Împărat. Dacă Se mânie Preasfântul, Va tremura întreg pământul Și neamurile au să fie Lovite de a Lui urgie, Iar pe pământ nici un om nu-i, Să sufere urgia Lui.”

11. „Așa să le vorbiți: „Toți cei Care se cheamă dumnezei, Dar n-au făcut acest pământ Și cerurile câte sânt, Pieri-vor de pe-ntinsul lui Și de sub fața cerului.

12. Dar El e Cel care-a putut, Pământul să îl fi făcut – Precum a fost a Lui plăcere – Numai prin marea Sa putere. A-ntins înaltul cerului, Doar prin înțelepciunea Lui. Pricepere a arătat, Când lumea a întemeiat.

13. La glasul tunetului Lui, Urlă apele cerului. De mâna Lui, ridicați sânt Norii din capăt de pământ. Dă naștere fulgerelor Și-asemenea și ploilor. Apoi, dă drumul vântului Și-l scoate din cămara Lui.

14. Atunci, a omului știință Și-arată a ei neputință, Iar omul – precum și-al său rost – Se vede cât este de prost. Cel care argintar se ține, Dat e atuncea de rușine, Cu chipul ce și l-a cioplit, Că orice idol – negreșit – Numai minciună se vădește Căci viața nu-l însuflețește.

15. Un dumnezeu, mare sau mic, Este un lucru de nimic. El este numai o lucrare Ce se vădește-nșelătoare Și are să se prăpădească, Pedeapsa când o să lovească.

Apropierea pedepsei

16. Însă Acela care – iată – Parte-a lui Iacov Se arată, Nu este-asemenea cu cei Care se cheamă dumnezei, Căci totul e-ntocmit de El Și-ntreg poporul Israel E moștenirea Lui, în lume. Domnul oștirii e-al Său Nume.”

17. „Tu, care ești la strâmtorare, Ia legătura cea pe care O ai; tu, care ești în țară, Ia-o și-apoi scoate-o afară!”

18. „Căci Domnu-a zis: „Iată, voiesc, Pe cei ce-n țară locuiesc, Departe să-i arunc. Apoi, Îndeaproape strânge-i-voi, Să sufere și să simțească.”

19. Atuncea o să se vorbească: „O, vai de mine! Sunt zdrobită Și am dureri, căci sunt rănită!” „Dar eu voi zice: „Negreșit, Nenorocirea m-a lovit, Însă am să o sufăr eu!

20. Acum, ajuns-a cortul meu, Trântit să fie, la pământ, Iar frânghiile-i rupte sânt. Feciorii mei m-au părăsit Și nimeni nu s-a mai găsit Cortul să mi-l întindă-apoi Și să-mi ridice pânze noi!

21. Iată, păstorii s-au prostit Și astfel n-au mai propășit, Pentru că ei au încetat, Pe Domnul a-L fi căutat. De-aceea, ei se pomenesc Că turmele se risipesc.

22. Vuit se-aude-n depărtare! Din miazănoapte, zarvă mare, Spre Iuda, se îndreaptă iară, Lovind cetățile din țară. Ele-au să fie pustiite Și de șacali, doar, locuite.”

23. „Știu, Doamne: soarta omului Nu este în puterea lui. De-asemeni, el n-are putere, Pașilor lui de a le cere Ca să îl poarte, dintr-odată, Către o țintă mult visată.

24. Mă pedepsește, Domn al meu, Dar cu măsură, te rog eu, Căci nu vreau să mă nimicești, Atunci când mâniat Tu ești!

25. Varsă urgia Ta cea mare Doar peste neamurile care Nu Te cunosc și peste lume Căci ea nu cheamă al Tău Nume. Aceste neamuri îl topesc Pe Iacov și îl nimicesc. Ele îi înghițesc ființa Și îi dărâmă locuința.”

»