Ieremia 14 BIV2014

1. Iată Cuvântul Domnului, Ce a fost spus robului Lui – Cari Ieremia s-a numit – Când seceta a bântuit:

2. „Iuda jelește ne-ncetat. Câmpiile i s-au uscat. Cetățile-i sunt pustiite, Sunt întristate, necăjite, Iar din Ierusalim, spre zare, S-a înălțat un strigăt mare.”

3. Trimiși de cei mari, la fântână, Cei mici cu vedrele în mână Se duc grăbiți, însă apoi, Vin fără apă înapoi. Vin rușinați și înroșiți Și sunt, pe cap, acoperiți.

4. Întreg pământul țării crapă, Căci nu este un strop de apă. De multă vreme, nu cad ploi. Plugari-s rușinați și-apoi – După ce triști, în jur, privesc – Pe capete se învelesc.

5. Chiar și cerboaica, dacă naște Și vede că nu-și poate paște Puii, căci iarbă nu găsește Pe câmp, îndată-i părăsește.

6. Măgarii cei sălbatici care Își cată loc de așezare Pe înălțimi ce-s pleșuvite, Își au privirile topite, Pentru că, iarbă, nu găsesc. Trag aer și-apoi sforăiesc Furioși, asemeni șerpilor, Căci nu-și mai află hrana lor.”

7. „Dacă păcatele pe care Le-am săvârșit, fără-ncetare, În contra noastră se vădesc Acuma că mărturisesc, Atuncea pentru al Tău Nume, Lucrează Tu Doamne, pe lume! Abateri multe-am săvârșit Și împotrivă-Ți am greșit.

8. Tu ești nădejdea cea pe care Neamul lui Israel o are. Tu ești Mântuitorul lui, În vremile necazului. De ce să fii străin în țară, Ca și străinul de afară Ce-i călător și-n țară-a stat Numai atât cât a-nnoptat?

9. De ce să fii Tu socotit Drept un viteaz încremenit Ce nu Se poate arăta Și nu ne poate ajuta? Dar totuși, ești cu noi mereu, Căci ești al nostru Dumnezeu, Iar al Tău Nume, peste noi, Tu știi că e chemat apoi. De-aceea, nu ne părăsi! De-al Tău sprijin, nu ne lipsi!”

10. Despre popor, Domnu-a vorbit: „Îi place ca nestingherit S-alerge-ncoace și încolo: Acum e-aici, apoi dincolo, Iar pentru ale lui picioare El nu arată vreo cruțare. De-aceea, Domnul nu găsește Plăcere-n el, ci-Și amintește De răul ce l-a săvârșit Și astfel fi-va pedepsit.”

11. Domnul mi-a zis: „Să nu-ndrăznești, Pentru popor, să mijlocești!

12. Chiar de au să se hotărască, Apoi, cu toții să postească, N-am să ascult rugile lor. Nu vreau mulțimea jertfelor, Nici darurile de mâncare Și nici acele jertfe care – Precum se știe – se socot A fi drept ardere de tot. Jertfele lor, nu le primesc, Pentru că vreau să-i nimicesc Cu ciuma și cu foametea Și să-i lovesc cu sabia.”

13. „Eu am răspuns: „Ah! Domnul meu, Prorocii lor le spun, mereu: „Nici foamete nu veți avea, Nu veți simți nici sabia, Pentru că Dumnezeu va face, În acest loc, să fie pace.”

14. Dar Domnul, astfel, mi-a vorbit: „Prorocii lor au prorocit Spunându-le minciuni, mereu, Și toate, în Numele Meu. Nu Eu sunt Cel ce i-a trimis, Iar ce să spună, nu le-am zis. Ei doar vedenii prorocesc Cari mincinoase se vădesc, Pentru că știu numai să poarte Doar prorocii ce sunt deșarte, Înșelăciuni și-nchipuiri Scornite de ale lor firi.

15. De-aceea, Eu așa vorbesc, Despre cei care prorocesc În al Meu Nume tot mereu, Chiar dacă nu i-am trimis Eu: „Proroci-aceștia au să cadă, Foamei și sabiei, drept pradă!”

16. Cei cărora le prorocesc Aceiași soartă-mpărtășesc, Căci sabia și foametea, În grija lor, îi va avea. De gheara morții vor fi prinși Și în Ierusalim întinși Vor fi pe ulițele lui, Fără să-i pese nimănui De soarta cari peste ei vine, Iar să-i îngroape, nu e cine. Rămâne-vor neîngropați Soții, fii, fiice și bărbați, Căci voi turna peste popor, Întreagă răutatea lor.”

17. „Spune-le-așa: „Mereu oftez Și zi și noapte lăcrimez. Din plâns, nu pot să mă opresc, Pentru că ai mei ochi zăresc Fecioara, fiica cea pe care Sărmanul meu popor o are, Cât de adânc e chinuită Și cât de greu este lovită De-o rană mare, arzătoare, Întinsă și usturătoare.

18. Iată ce pot, pe câmp, vedea: Morții ce-i face sabia. Dacă mă-ntorc către cetate, Zăresc ființe întristate Cari de putere sunt sleite Fiind de foame chinuite. Chiar și prorocul, însoțit De către preot, au pornit Prin țară: nu știu ce-i așteaptă Și nu știu încotro se-ndreaptă.”

19. „De Iuda, Tu oare-ai uitat Și chiar de tot l-ai lepădat? Pentru Sion, sufletu-Ți are Atât de multă ură, oare? De ce, acuma, ne lovești, Așa ca să ne nimicești? Sau pentru noi, nu mai e oare, La Tine, nici o vindecare? Nădăjduiam că va fi pace, Însă nimic bun nu se face. Spream să fie-o vindecare, Dar nu-i decât o groază mare!”

20. Doamne, ne recunoaștem, iată, A noastră răutate, toată, Și relele ce le-au făcut Aceia care ne-au născut, Căci împotrivă-Ți – negreșit – Cu toții am păcătuit.

21. Doamne, pentru al Tău Sfânt Nume, Să nu nesocotești, în lume, Jilțul domnesc, acel pe care Măreața Ta slavă îl are! Doamne, îndură-Te de noi! Nu ne uita Doamne și-apoi, Nu rupe legământul dat, Pe cari cu noi l-ai încheiat!

22. Este, cumva, vreun idol care Să deie ploaie e în stare? Sau cerul, singur, oare poate Ploaie să dea, precum socoate? Nu ești Tu Doamne, Cel ce ai Ploaia? Oare, nu Tu o dai? În Tine, noi nădăjduim, Căci după cum prea bine știm, Tu ești cel care a putut, Pe toate, să le fi făcut!”