Ieremia 2 BIV2014

1. „Cuvântul Domnului, de sus, La mine a venit și-a spus:

2. „Du-te-n Ierusalim și spune Cuvintele ce le voi pune În gura ta, iar către el, Să strigi apoi, în acest fel: „Așa vorbește Dumnezeu: „Aminte încă, Mi-aduc Eu De dragostea ce o aveai Când încă tânără erai, Când logodită te-ai aflat Și în pustie M-ai urmat, Într-un pământ neroditor, Nesemănat, neprimitor.

3. Atunci, întregul Israel Era cu Dumnezeu, căci el, Lui îi fusese închinat Fiind mereu asemănat Cu roadele dintâi luate Din țarinile-mbelșugate. Cei cari din ele se-nfruptau De-ndată vinovați erau Și-apoi venea asupra lor, Valul nenorocirilor.”

4. Casă-a lui Iacov și la fel, Familie a lui Israel, La Domnul vost’, seamă luați Și-al Său cuvânt îl ascultați!

5. Domnul a zis: „Ce au găsit? Ce a părut nelegiuit, În Mine, pentru-ai voști’ părinți? Ce au gândit ale lor minți, Atuncea când s-au depărtat De Mine și au căutat Nimicuri, până când – se știe – Nimicuri au ajuns să fie?

6. Iată că ei n-au întrebat: „Unde e Cel ce ne-a scăpat Cari, de la Egipteni, din țară, Putut-a să ne scoată-afară? Unde e Domnul nostru, care Ne-a însoțit fără-ncetare, Printr-un pământ pustiu, uscat, De gropi umplut și însetat, În care moartea stăpânește Și nici un om nu locuiește?”

7. „O țară, Eu v-am dat, bogată, Ca o livadă minunată. Acolo, Eu am vrut să stați Și rodul țării să-l mâncați. Voi ați venit, v-ați așezat Și-n urmă țara Mi-ați spurcat, Iar moștenirea – vă pot spune – Mi-ați prefăcut-o-n urâciune.

8. Preoții Mei n-au întrebat: „Unde e Domnul, așezat?” Păstorii Legii n-au știut De Mine. Nu M-au cunoscut Păstorii sufletești ai Mei, Căci necredință-au vădit ei. Prorocii care au venit, Numai prin Baal au prorocit, Iar cei la care-au alergat, Nicicând un sprijin nu le-au dat.”

9. Astfel, am să Mă cert, cu voi Și cu urmașii voștri-apoi.

10. Pân’ la Chitim, vă repeziți Ca în ostroave să priviți! Trimiteți la Chedar apoi Și bine uitați-vă voi, Ca să aflați dacă, cumva, S-a întâmplat așa ceva:

11. Vreun neam, vreodată, s-a văzut Ca idolii ce i-a avut Să-i fi schimbat, măcar că ei N-au fost și nu sunt dumnezei? Poporul Meu, doar, și-a schimbat Slava și-n locu-i a luat Ceva ce-i nefolositor, Căci nu îi e de ajutor!

12. De-așa ceva, mirați-vă Ceruri și-nfiorați-vă De groază” – zice Dumnezeu.

13. „Iată că-ntreg poporul Meu Mare păcat a săvârșit Și-al său păcat e îndoit. L-au părăsit pe Domnul lor – Pe al apelor vii izvor – Și-n urmă puțuri și-au săpat, În care apa nu a stat.”

14. Rob cumpărat e Israel, Sau e, în casă, născut el?” Atunci, de ce-a ajuns să cadă, În urmă, Israel drept pradă?”

15. „Iată că puii leului Strigă, mereu, în contra lui. Plini de furie, ei mugesc Și țara lui o pustiesc. Cetățile-i sunt părăsite, Căci arse-au fost și nimicite.

16. Chiar și cei ce-s în Nof aflați Sau în Tahpanes așezați Vor năvăli asupra lui Și în creștetul capului Au să-l lovească. Însă oare,

17. Nu ești tu singurul cel care Aceste lucruri ți-ai făcut, Atuncea când tu nu ai vrut Să Îl urmezi pe Domnul tău, Cel care te-a ferit de rău Și care vrut-a să te pună, Mereu, doar pe o cale bună?

18. Acum, ce cauți să te duci Către Egipt ca să apuci, Să bei din apa Nilului? De ce bei apa râului Ce este în Asiria? De ce vrei tu, să bei din ea?

19. Tu însuți doar, te pedepsești Și iată, singur te lovești Cu răutatea ta cea mare Și necredincioșia-ți tare. Vei ști, astfel, cât e de rău, Să-L părăsești pe Domnul tău. Vedea-vei dar, că nu e bine Că n-ai avut teamă de Mine. Așa a spus cel cari, mereu, E al oștirii Dumnezeu.”

20. „De mult, jugul ți-aș fi sfărmat Și lanțul ți-aș fi dezlegat, Însă ai zis: „Nu vreau, mereu, Ca și un rob să slujesc eu!” Pe orice deal înalt și mare Și sub copacul cel pe care Tu l-ai văzut că e-nverzit, Îndată te-ai și repezit Și ca o curvă te-ai întins.

21. Eu te sădisem, înadins, Ca pe o vie minunată, Dintr-un soi bun. Cum, dintr-odată, Din vie bună, ai putut, Sălbatic să te fi făcut?

22. Chiar dacă cu silitră-apoi – Sau chiar cu multă sodă – voi Vă veți spăla, în fața Mea, Înscrise, tot vor rămânea Nelegiuirile, mereu, Zice al vostru Dumnezeu.”

23. „Cum poți să zici: „Nu m-am spurcat Iar după Bali, nu am umblat!”? Privește-ți urma pașilor Pe drumurile văilor Și-n acest fel vei fi putut Să vezi ce rele ai făcut Tu, dromaderule, cel care Te areți iute de picioare Străbătând depărtările Și-ncrucișând cărările!

24. Pe măgărița din pustie, Prinsă de-a ei patimă vie, Cine are să o oprească Și pofta să nu-și împlinească? Cei care vor, o și găsesc, Chiar dacă nu se ostenesc, Pentru că, iată, toți acei O vor găsi în luna ei.

25. Nu îți lăsa picioarele Goale, când arde soarele! Nu îți lăsa gâtul uscat, Fiind de sete încercat! Dar zici: „Degeaba! Nu voiesc, Căci dumnezei străini iubesc. Ei îmi sunt dumnezeii mei Și vreau a merge după ei.”

26. Așa precum sunt de uimiți Hoții, când sunt descoperiți, Mirați vor rămânea, la fel, Și cei ce sunt din Israel, Cu împărați, cu toți cei cari Se află-n neamul lor mai mari, Cu căpetenii, cu preoți, Precum și cu prorocii toți.

27. Ei, lemnului, i-au spus mereu: „Iată că tu ești tatăl meu!”, Iar pietrei i s-au închinat Zicându-i: Viață, tu mi-ai dat!” Mi-au întors spatele când bine Le-a mers și au uitat de Mine, Dar au strigat, în strâmtorare: „Te scoală și ne dă scăpare!”

28. Dar unde-s ai tăi dumnezei? Să vină, să te scape ei! Câte cetăți în Iuda-aveai, Atâția dumnezei, tu ai.”

29. „De ce acuma, căutați, Cu Mine ca să vă certați? Credeți că ar avea vreun rost? Necredincioși, cu toți Mi-ați fost.”

30. „Degeaba Eu M-am repezit Și pe-ai voști’ fii i-am pedepsit, Căci nimenea, mustrarea Mea, N-a vrut, în seamă, să o ia. Sabia voastră i-a mâncat Pe-ai voști’ proroci, neîncetat, Ca și un leu nimicitor, Picat asupra prăzilor.

31. O, neam de oameni răi, luați Seama la Domnul și-ascultați Cuvântul Lui: „Am fost Eu, oare, Drept o pustie arzătoare, Pentru Israel, sau o țară Plină de-ntunecime-amară? De ce a zis poporul Meu: „Slobozi am fost noi, tot mereu, Și-ntotdeauna ne-a fost bine Nu vrem ca să venim la Tine!”?

32. Mireasa-și uită brâul oare, Sau fata ale ei odoare? Dar Eu, de-un timp îndelungat, Am fost, de-al Meu popor, uitat.

33. Ce bine știi să-ți întocmești Calea, când cauți ce iubești! Chiar și-n nelegiuire, iată, Tu știi să te deprinzi, de-ndată.

34. Și hainele ți le-ai pătat, De sângele nevinovat, Al celor care au căzut, Fără ca rău să fi făcut, Pentru că nu i-ai prins furând Și nici vreo spargere, făcând.

35. Și totuși, tu ai cuvântat: „Iată că sunt nevinovat! Să se întoarcă, de la mine, Mânia Lui!” Însă, cu tine, Am să Mă cert Eu, negreșit, Căci spus-ai: „N-am păcătuit!”

36. De ce, atâta grabă mare, Ca să îți schimbi a ta cărare? Iată că din Egipt îți vine – Cât de curând – a ta rușine, După cum mai venise ea Asupră-ți, din Asiria!

37. Cu mâinile pe cap, apoi – De-acolo – o să ieșiți voi, Căci Domnu-i leapădă pe cei În cari vă-ncredeți, iar cu ei Nu veți putea să izbutiți, În ceea ce voi vă doriți.”