Ieremia 31 BIV2014

1. Domnul a zis: „Atuncea Eu Voi fi chemat drept Dumnezeu, De semințiile pe care Neamul lui Israel le are. Popor al Meu, vor fi astfel, Toți cei crescuți din Israel.”

2. Domnul – apoi – a cuvântat: „Poporul care a scăpat De sabie, acum, se știe Că are trecere-n pustie: Spre locul de odihnă-astfel, Merge poporul Israel.”

3. „Din depărtare, Domnul – iată – În a mea față, Se arată Și zice astfel: „Pentru că, Cu o iubire veșnică Eu te iubesc, tu vei avea Parte de bunătatea Mea!

4. Am să te-așez din nou și – iată – Vei fi fecioara minunată A neamului lui Israel. Ai să te-mpodobești astfel – Iar – cu timpanele avute În vremile de mult trecute, Căci ai să fii iar, la mijloc, Când veselie e și joc.

5. Pe înălțimile pe care Țara Samariei le are, Vei sădi vii și-al tău popor O să mănânce roada lor.

6. Are să vină ziua când Străjerii vor porni, strigând, Prin muntele lui Efraim: „Hai, în Sion să ne suim, La Cel care este mereu, Al nostru Domn și Dumnezeu!

7. Căci Domnul zice: „Vă sculați Și peste Iacov să strigați, Cu chiote de veselie, Plini de o mare bucurie, În fruntea neamurilor stând! Vă înălțați glasul, cântând Cântări de laudă, mereu, Pentru al vostru Dumnezeu Și spuneți: „Doamne, izbăvește Poporul care se vădește Drept rămășița cea pe care, Neamul lui Israel o are!”

8. „Iată că Eu îi adun iară – Să îi aduc în a lor țară – Din miazănoapte, unde sânt, Și de la capăt de pământ. Orbul se află printre ei, Șchiopul de-asemeni și femei Ce se vădesc însărcinate, Precum și cele ce-s aflate În chinul facerii. Căci iată, Mare mulțime se arată, Venind încoace. Înapoi, În țară, îi aduc apoi.

9. Vine plângând acel popor Și în mijlocul rugilor, Îl duc la apele bogate. Picioarele le sunt purtate Pe un drum neted. Când pășesc, Oamenii nu se poticnesc. Tatăl lui Israel sunt Eu, Iar cel dintâi născut al Meu E Efraim!” Seama luați

10. Voi neamuri toate și-ascultați Cuvântul Domnului, să-l știți Ca în ostroave să-l rostiți! Să spuneți dar, în acest fel: „Acela cari, pe Israel, L-a risipit, o să-l adune Și-l va păzi pe-a Sa pășune, La fel precum cel ce-i păstor Veghează-asupra turmelor.

11. Căci Iacov e răscumpărat, De Domnul care l-a scăpat Din mâna neamului acel Ce-a fost mai tare decât el.

12. Ei vor veni, cu bucurie Și chiote de veselie, Pe muntele Sionului. Vor alerga pe culmea lui, La bunătățile pe care Domnul le dă, la fiecare: La grâu, la untdelemn, la oi, La mustul dulce și la boi. Ale lor suflete se-arată Ca și grădina cea udată. Nimic nu o să le lipsească Și astfel n-au să mai tânjească.

13. Fetele lor, cu bucurie, La joc, atuncea, au să vie. De-asemenea, tinerii lor – Dar și bătrânii din popor – Au să se bucure, în pace. În bucurie, voi preface Jalea, căci bunătatea Mea, Atuncea îi va mângâia, Dând bucurie, tuturor, După necazurile lor.

14. Căci cu grăsime, de îndat’, Are să fie săturat Și sufletul preoților. Îl satur pe al Meu popor, Cu bunătățile pe care Cel ce îi este Domn le are.”

15. În acest fel, Domnu-a vorbit: „Un țipăt greu s-a auzit Din Rama. Plânsul este mare, Iar lacrimile sunt amare. Rahela, pruncii, și-i jelește Și mângâiere nu voiește, Căci pruncii ei dragi nu mai sânt!”

16. Apoi, a zis Domnul Cel Sfânt: „Oprește plânsul tău amar Și șterge-ți lacrimile dar, Căci truda ta, neobosită, Are să fie răsplătită. De la vrăjmașii tăi, apoi, Te voi aduce înapoi.

17. E o nădejde pentru cei Ce-ți sunt urmași, pentru că ei Se vor întoarce, negreșit, În țara-n care-au locuit! Din țările neamurilor, Se vor întoarce-n țara lor!”

18. Aud, pe Efraim bocind Și printre scâncete vorbind: „A Ta pedeapsă m-a atins, Ca pe un junc ce-i nedeprins A trage-n jug. Întoarce-mă, La Tine și ajută-mă Să mă întorc, spre Tine, eu, Căci îmi ești Domn și Dumnezeu!

19. Iată, venit-am înapoi Și-n urmă, m-am căit apoi, Iar după ce-am recunoscut Greșelile ce le-am făcut, Mă bat pe pulpe, ne-ncetat, Căci mă simt tare rușinat. Asupră-mi, port ocara grea, Încă din tinerețea mea.”

20. „Îmi este Efraim, iubit? Un scump copil, s-a dovedit?” „Atunci când despre el vorbesc, Pe dată Eu Îmi amintesc De el, cu mare gingășie Și simt un foc, flacăra vie, Căci arde inima în Mine. De-aceea, îi voi face bine Și-am să-i arăt, fără-ncetare, Nemărginita-Mi îndurare.”

21. „Semne să îți așezi pe drum Și stâlpi să îți înalți acum. Ia seama dar, neîncetat, La drumul care l-ai urmat… Te-ntoarce tu, fiica pe care, Neamul lui Israel o are! Vino și locuiește iară, Cetățile din a ta țară!

22. Până când ai să pribegești? Până când ai să rătăcești? Un lucru nou, pe-acest pământ, Face – acum – Domnul Cel Sfânt: Femeia se va fi-nvățat Ca să-l pețească pe bărbat.”

23. „Domnul oștirilor – Acel Ce-i Dumnezeu în Israel – A zis: „Iată, la Iuda-n țară, Curând o să se spună iară, Când voi aduce înapoi Pe toți ai săi prinși de război: „Domnul, asupră-ți, să vegheze Și să te binecuvinteze Pe tine, locul sfânt în care Neprihănirea, cuib, își are, Pe tine cari ești munte sfânt!”

24. Toți cei care din Iuda sânt, Vor sta-n cetăți – de bună seamă – În pace, fără să se teamă. Plugarul și cel ce-i păstor Vor locui în țara lor.

25. Voi răcori sufletul care E chinuit de sete mare, Iar sufletul înfometat Are să fie săturat.” –

26. La aste lucruri, m-am trezit Grabnic din somn și am privit, Căci somnul ce mă-nvăluise, Drept un somn dulce se vădise. –

27. Domnul a zis: „Iată, curând, Are să vină vremea când Casa lui Iuda și la fel Și casele lui Israel, Să le însămânțez, voiesc – Așa după cum plănuiesc – Cu o sămânță ce Îmi place, De oameni și de dobitoace.

28. Așa după cum am vegheat, Asupra lor – când i-am tăiat Sau când i-am smuls ori i-am lovit, I-am dărâmat și nimicit – La fel și-acum, când îi sădesc, Am să-i veghez și-am să-i zidesc. Așa va fi căci, negreșit, Domnul e Cel care-a vorbit!”

29. „Când va veni timpul acel, Nu se va mai spune astfel: „Când aguridă au mâncat Părinții, iată, s-a-ntâmplat Că pruncilor lor, negreșit, Toți dinții li s-au sterpezit”,

30. Ci o să moară fiecare, Pentru păcatele pe care El însuși le-a înfăptuit, Căci dinții li s-au sterpezit Doar celor care au luat Din aguridă, de-au mâncat!”

31. Domnul a zis: „Curând apare Un timp anume, vreme-n care Cu casele lui Israel Și de asemenea – la fel – Cu cele care-n Iuda sânt, Voi face un nou legământ.

32. Nu-i precum cel pe cari, odat’, Cu-ai lor părinți l-am încheiat Când al Meu braț Mi l-am întins Și când de mână Eu i-am prins Ca din Egipt să-i scot afară Și să le dăruiesc o țară. Ei au călcat, apoi, mereu, Acel vechi legământ al Meu, Deși asupra lor vegheam Și astfel, drept de sorți, aveam.”

33. În urmă, zis-a Domnul Sfânt: „Iată dar, noul legământ, Pe care-l fac cu Israel: „Voi pune Legea Mea, în el, Și o va ști al său popor, Căci scrisă-i ea-n inima lor. Ei toți vor fi poporul Meu, Iar Eu le voi fi Dumnezeu.

34. Pe frate sau de-asemenea Pe-al lui aproape, nimenea Nu are să îl mai învețe Ori să-l îndemne cu povețe Spunându-i seamănului Său: „Hai să-L cunoști pe Domnul tău!” Mă va cunoaște fiecare, De la cel mic, la cel mai mare, Căci dau iertare tuturor Și uit nelegiuirea lor.”

35. „Așa vorbește Domnul, care A întocmit pământ și mare, Acela care a putut Ca soarele să-l fi făcut Și-apoi, pe cer, să îl așeze Ca ziua să o lumineze, Acela cari a rânduit Lună și stele, negreșit, Pe cerul nopții, să-l vegheze Și fața să i-o lumineze, Cel care întărâtă marea Și face să răsune zarea De urletul înfuriat Al valului ce-a fost iscat, Acela care e știut De lume și e cunoscut De către orice muritor, Ca fiind Domn al oștilor:

36. Dacă vor înceta, cândva, Toate aceste legi, cumva, Atunci, neamul lui Israel Va înceta a fi și el Un neam, popor sau seminție, În fața Mea, pentru vecie!”

37. În urmă, Domnul a mai spus: „Iată cât e cerul, de sus! Dacă se va-ntâmpla, cumva, Să îl măsoare cineva, Iar temeliile – vreodat’ – Pe care este așezat Pământul, fi-vor măsurate De cineva și cercetate, Atuncea doar, neamul acel Cari este al lui Israel, Am să îl leapăd, negreșit, Pentru tot ce a făptuit!”

38. Domnul mai glăsuise: „Iată, Vin zilele când, ridicată, Astă cetate o să fie. Se va zidi din temelie, Pentru cinstirea Domnului, Pornind din poarta unghiului Și ajungând la turnul cel Ce este-al lui Hananeel.

39. Frânghia pentru măsurat, În față-i se va fi aflat, Mergând apoi, de bună seamă, Spre dealul cari Gareb se cheamă. De-acolo, o să ocolească Și la Goat o să se-oprească.

40. Valea în care-i aruncată Cenușa doar și totodată, Sunt trupurile moarte-aduse Pentru a fi acolo puse, Cu tot cuprinsul câmpului, Al apelor Chedronului Și pân’ la unghiul porților Care sunt ale cailor – În partea de la răsărit – Au să ajungă, negreșit, Doar Domnului a fi-nchinate. Ele nu vor mai fi surpate, Nu vor mai fi nici pustiite, Căci nu vor mai fi nimicite.”