Ieremia 4 BIV2014
1. „Israele, dacă apoi, Te vei întoarce înapoi, La Mine” – zice Dumnezeu – „Dacă asculți de glasul Meu Iar urâciunile, pe toate, Din fața Mea tu le vei scoate, Atunci n-ai să mai rătăcești.
2. De vei jura și-ai să rostești „Viu este Domnul, ne-ncetat!” Și drept te vei fi arătat, Cu adevăru-mpodobit – Precum e cel neprihănit – Atuncea, neamurile toate, În El, sunt binecuvântate Și vor ajunge-n acest fel De-a se făli, apoi, cu El.
3. „Căci Dumnezeu așa vorbește Și-n acest fel îl sfătuiește Pe cel ce-n Iuda-i așezat Sau în Ierusalim e-aflat: „Un nou ogor, desțeleniți, Iar după ce îl pregătiți, Sămânța ce o semănați, Nu între spini s-o aruncați!
O năvălire străină4. Voi cari în Iuda locuiți Sau la Ierusalim trăiți, La inimi, seamă să luați Și împrejur să le tăiați Doar pentru Domnul, să nu vie Asupră-vă a Lui mânie, Din pricină că a văzut Ce fapte rele ați făcut!”
5. „Știre, în Iuda, răspândește Și în Ierusalim vestește: „Sunați din trâmbițe în țară!” De-asemeni, dați de știre iară, Și spuneți: „Haidem să plecăm, Căci trebuie să ne-adunăm Toți, în cetățile-ntărite Ce sunt anume pregătite!”
6. „Un steag, în urmă, căutați, Către Sion să-l înălțați. După aceea, să fugiți Fără ca să vă mai opriți! Căci de la miază noapte-apare Nenorociri și prăpăd mare.
7. Leul se-aruncă-nfuriat, Din tufa-n care s-a aflat; Nimicitorul a pornit, Iar locul și l-a părăsit Căci vine ca să te lovească Și țara să ți-o pustiască. Cetățile sunt nimicite Și nu vor mai fi locuite.
8. De-aceea – grabnic – vă luați Saci și cu ei vă îmbrăcați. Plângeți și gemeți toți apoi, Căci nu se-abate de la noi, Mânia Celui cari, mereu, Ne este Domn și Dumnezeu.”
9. Domnul a zis: „Cel ce-i aflat, Peste popor, drept împărat, Precum și toți aceia cari Se dovedesc a fi mai mari, Au să își piardă inima. Apoi, preoții vor urma Ca să rămână-ncremeniți Iar toți prorocii, uluiții.”
10. „Eu am vorbit:” Ah, Domnul meu, Prea bine-acum înțeleg eu, Că-ntr-adevăr, ai înșelat Acel popor și totodat’, Ierusalimul, când ai spus: „Veți avea pace!” Dar s-a pus Asupră-i, sabia și iată Că viața-i e amenințată.
11. În acel timp, poporului Și-apoi Ierusalimului, Li se va spune ăst cuvânt: „Dinspre pustiu, suflă un vânt, Pe drumul fiicei cea pe care Sărmanul Meu popor o are. Vântul acesta, arzător, Nu e un vânt folositor La vânturarea grâului Sau pentru curățirea lui.
12. E vânt năpraznic, vânt ce vine, Din acel loc, până la Mine! Am să rostesc acum, de-ndată, Ce hotărâre-a fost luată!”
13. „Nimicitoru-naintează, Așa precum norii brăzdează Cerul întreg. Carele lui, Asemeni sunt vârtejului, Iar caii săi mai ușori sânt, Decât sunt vulturii, în vânt!” „O, vai are a fi de noi, Căci suntem prăpădiți apoi!”
14. „Ierusalime, te grăbește Și inima îți curățește, De răul ce te-a încolțit Ca să fii astfel mântuit! Cât timp, gânduri nelegiuite Vei ține-n inimă pitite?”
15. „Un glas care din Dan pornește, Nenorocirea o vestește, Venind din muntele pe care Neamul lui Efraim îl are.”
16. Spuneți aceasta, tuturor: Le spuneți dar, neamurilor; Ierusalimului, la fel, Să-i spuneți spre a ști și el.” „Niște-mpresurători se-arată. Vin dintr-o țară-ndepărtată Și strigă, fără încetare, Contra cetăților pe care Le are Iuda. Iată, ei
17. Asemeni sunt ca și acei Care stau pază, pe ogor. Înconjurat de ceata lor Ierusalimul s-a vădit, Pentru că el s-a răzvrătit În contra Mea” – Domnul a zis.
18. „Acesta e rodul promis, E rodul de pe a ta cale, Precum și a faptelor tale. Dacă-i amar rodul acel Și-n inimă-ți pătrunde el, De vină pentru-acestea toate, Este doar marea-ți răutate.”
19. „Vai, ale mele măruntaie! Vai, inima cum mi se taie De-o grea durere! Ce să fac? Iată că nu mai pot să tac, Căci inima îmi bate tare, Iar bietul meu suflet tresare La glasul trâmbiței și-apoi, La strigătele de război.
20. Se-anunță grele strâmtorări, Dărâmături și încercări. Întreaga țară e lovită Puternic și e pustiită. Colibele sunt nimicite, Iar corturile năruite Într-o clipită! Până când
21. Voi vedea steagul fâlfâind Și-am să aud sunetul tare Pe care trâmbița îl are?”
22. „Poporul Meu este nebun. Nu Mă cunoaște. Pot să spun Că ai poporului Meu fii La fel sunt ca niște copii. N-au minte, iar priceperea, La ei, nu are loc să stea. Meșteri în rău pot a se ține, Dar nu știu ca să facă bine.”
23. Mă uit către pământ și iată, Pustiu și gol el se arată. Privesc spre ceruri îngrozit: A lor lumină a pierit!
24. Privesc la munți-ndepărtați Și văd că sunt cutremurați! Nici dealurile nu-s cruțate, Căci sunt și ele clătinate!
25. Privesc, dar oameni n-am zărit, Iar păsările au fugit!
26. Mă uit apoi, către Carmel Și văd că-i un pustiu și el. Toate cetățile-s lovite Puternic și sunt nimicite Pe dată-n fața Domnului, Precum și a mâniei Lui!”
27. Domnul a zis: „Va fi lovită Țara și fi-va pustiită, Însă Eu am să Mă-ngrijesc, Ca nu de tot s-o nimicesc.
28. Din astă pricină se-ntinde Jalea și țara o cuprinde, Iar cerul este-ntunecat Și fața și-a înnegurat. Căci Eu am zis și negreșit, Lucrul acest l-am stabilit. De el, nu-Mi pare rău și-apoi, Nu-l voi întoarce înapoi.”
29. „La vuietul arcașilor, Precum și-al călăreților, Cetățile fug să se-ascundă Și caută ca să pătrundă Până în codri cei adânci Sau să se cațere pe stânci. Cetățile sunt pustiite Și sunt, de oameni, părăsite.
30. Tu, pustiito, ce vei face? Cârmâzul vrei să te îmbrace. Cu aur ai să te gătești, Iar ochii ți-i sulemenești. Degeaba însă tu lucrezi Și vrei să te-nfrumusețezi. Ai tăi ibovnici se vădesc Precum că te disprețuiesc Și-n fiecare dimineață Vor ca să ieie a ta viață.
31. Căci Eu aud țipătul care Doar chinul facerii îl are. E țipătul cel de durere, Pe care nașterea îl cere. Cea cari dă glas țipătului, Este fiica Sionului. Ale ei brațe, tremurând, Se-ntind când zice suspinând: „Nenorocită sunt și mor De mâna ucigașilor!”