Ieremia 48 BIV2014
1. Iată cuvântul Domnului Ce a fost spus Moabului: „Domnul oștirilor – Acel Ce-i Dumnezeu în Israel – Așa a zis: „Vai Nebo! Vai! Căci iată, cruntă soartă ai! Tot Nebo este pustiit. E de rușine-acoperit, În lung și-n lat, ținutul lui – Al Chiriataimului – Pentru că el este luat. Cetatea lui s-a dărâmat. Cetatea lui a fost zdrobită Și de rușine-acoperită!
2. S-a dus fala Moabului Și toată măreția lui, Căci la Hesbon se uneltește Și-a lui pieire se gătește: „Haideți dar, ca să năvălim Asupră-i și să-l nimicim!” „Madmenule, nu ești scutit, Pentru că fi-vei nimicit, Căci încurând sabia vine Și se repede peste tine!”
3. De la Horonaim pornesc Strigăte care se vădesc Doar de prăpăd și nimicire!
4. Moabu-i șters de peste fire, Căci e zdrobit. Chiar și cei care Sunt mici în el, nu au scăpare.
5. Plânset e-n lungul drumului Suișului Luhitului Și strigăt de durere mare Răsună, fără încetare, În lungul pogorâșului Ce-i al Horonaimului, Din pricină că nimicirea Căzut-a peste toată firea!”
6. Fugiți și viața vă scăpați, Ca niște dezrădăcinați Ce-s nevoiași, fără de țară, Și caută ca să nu piară, Într-un pustiu adăpostiți! Grăbiți-vă dar, și fugiți!
7. Pentru că tu te-ai încrezut În faptele ce le-ai avut Și-n ale tale visterii, Ajunge-vei robit să fii. Aceeași soartă va avea Chemoșul de asemenea, Căci rob va fi, cu-ai săi preoți, Precum și cu mai marii toți.
8. Pustiitorul se abate Și va lovi orice cetate. Din fața lui, nici una n-are Nici o putință de scăpare. Valea-i cuprinsă de pieire, Iar pe câmpie-i nimicire, Căci totul fi-va împlinit După cum Domnul a vestit.
9. Aripi să-i dați Moabului, Să plece-n zbor! Ținutul lui Se va preface în pustie, Căci nimicite au să fie Cetățile și nimenea, În ele, nu va mai ședea.
10. Să fie blestemat cel care Va împlini, cu nebăgare De seamă, lucrul Domnului! Cuvintele blestemului Să îl ajungă pe acel Cari, sabia, de la măcel, Și-o va opri! Netulburat,
11. Din tinerețea lui, a stat Moabul și s-a odihnit Pe drojdiile lui, ferit. Nu se temea, căci niciodat’, El, dintr-un vas, n-a fost turnat În altul, pentru că-n robie Nu a ajuns dus ca să fie. De-aceea, gustul și-a păstrat Și-al său miros nu s-a schimbat.”
12. „Dar iată, zile-s pregătite” – Domnul a zis – „când voi trimite Oameni care să-l pustiască Și-ale lui vase să golească. Când au să vine zilele, Îi vor plezni burdufele.
13. Moabul fi-va rușinat Și de Chemoș va fi urmat, Căci vor păți ca Israel Cari se-ncrezuse în Betel.
14. Cum de puteți zice apoi: „Gata de lupă, suntem noi!”?
15. Moabu-i nimicit acum Iar ale lui cetăți sunt fum. Întreaga-i tinerime, iată, S-a prăbușit înjunghiată, Așa precum a cuvântat Cel care este Împărat Iar Numele-I nepieritor Este de „Domn al oștilor”.”
16. „Vine-a Moabului pieire! Vine a lui nenorocire!
17. Bociți-l voi ce vă aflați, Jur împrejuru-i, așezați. Bociți-l voi toți cei din lume, Care cunoașteți al său nume! Bociți-l dar, neîncetat, Zicând: „Vai, cum a fost sfărmat Acest toiag de cârmuire Ce stătea tare, peste fire!”
18. „Pogoară-te, plină de jale Și din locașul slavei tale, Stai jos, pe un pământ uscat, Tu, cea care te-ai arătat A fi locuitoarea lui Și fiică a Dibonului! Pustiitorul a pornit – Acela ce a pustiit Moabul – iată-l dar, că vine Și te lovește și pe tine! Cetățile tale-ntărite, Cu toate, fi-vor nimicite!
19. Pe drum să ieși și să pândești, Acum, tu care locuiești În Aroer! Întreabă dar, Pe cel care este fugar Și de pieire a scăpat: „Hai spune, ce s-a întâmplat?”.
20. E de rușine-acoperit Moabul, căci este zdrobit. Gemeți, strigați, vă tânguiți, Iar în Arnon apoi, vestiți Cum că Moabu-i pustiit!
21. Iată, pedeapsa a venit Și peste țara din câmpie. Holonul a ajuns să fie Lovit. Iahațul a luat Pedeapsă, iar apoi Mafat.
22. La rând, Dibonul a venit, Nebo mai fost-a pedepsit, Urmat de Bet-Diblataim,
23. Apoi de Chiriatiarim, Cu Bet-Gamul. A fost lovit Și Bet-Meonul, negreșit.
24. Nici Cheriotul n-a scăpat, Fiind de Boțra-apoi urmat Și de cetățile pe care Țara Moabului le are, Fie că fost-au depărtate Sau că erau apropiate.
25. Frântă-i tăria cea pe care Țara Moabului o are, Iar al ei braț a fost zdrobit De către Domnul, negreșit.”
26. „Hei! Voi, cu toți, să căutați Ca pe Moab să-l îmbătați, Pentru că el a îndrăznit, Acum, să se fi semețit, Fiind în contra Domnului! Pentru nelegiuirea lui, Moabul să se prăvălească, S-ajungă să se tăvălească În vărsătura lui și-astfel, De râs s-ajungă a fi el!
27. Nu a ajuns de râsul tău, Și Israel cu neamul său? A furat, oare, înadins Și printre hoți el a fost prins, Încât tu ai ajuns să dai Din cap, mereu, atunci când ai Prilejul, căci ai auzit Că despre el s-a povestit?
28. Cetățile, le părăsiți Și-n stânci, plecați să locuiți! Voi, cei cari în Moab v-aflați, Ca porumbeii vă purtați! Vă faceți cuib, asemeni lor, Pe marginea peșterilor!
29. Cunosc marea înfumurare, Pe cari mândrul Moab o are. Am auzit de fudulia, De semețire, de trufia Pe care veșnic le arată Inima lui cea îngâmfată.”
30. „Cunosc”, a zis Domnul, „că are Nemărginită-nfumurare Și lauda pe care-o poartă, Deși e doar fală deșartă. Eu îl cunosc și pot să zic Că-i știu și fapta de nimic.”
31. Pentru Moab, gem și jelesc. Pentru cei care locuiesc În Chir-Hares, suflarea toată Numai suspine o să scoată.
32. Vie, în Sibma așezată, Decât e Iaezerul, iată, Mai mult, pe tine-acum te-am plâns. Tu, ramurile, ți-ai întins Departe, dincolo de mare, Până la Iaezer, în zare. Asupra ta, s-a aruncat Pustiitorul. Te-a călcat Tocmai la strânsul roadelor Și la culesul viilor.
33. Astfel, pierit-a bucuria Și dispărut-a veselia Din câmpurile roditoare, Din țara cea scăldată-n soare, Ce este a Moabului.” „Secat-am vinul teascului” – Spusese Domnul. „Nimenea, Să calce-n teasc, nu va putea, Cu strigăte de veselie, Pentru că-n țară au să fie Doar țipetele de război.
34. De la Hesbon se-aud apoi, Strigăte mari, pe orice cale, Răsunând pân’ în Eleale. Ale lor glasuri se-aud dar, Pân’ la Iahaț. De la Țoar, Până-n Horonaim pătrund, Și alte glasuri le răspund De la Eglat-Șelișia, Căci apele ce le avea Nimrimu-n vremile trecute, Într-un pustiu, sunt prefăcute.”
35. Domnul a zis: „Iată, voiesc – Azi – cu Moabul s-o sfârșesc! Să-nchei cu cel ce se ducea Pe înălțimi și îi jertfea Tămâie unui dumnezeu, Pe care îl cinstea mereu.
36. Când de Moab își amintește, Ca și un fluier se jelește Inima, tristă, pentru el. Pentru Chir-Heres, e la fel: Ca și un fluier, inima, Cântul de jale, și-l urma, Pentru cei care se vădesc Cum că acolo locuiesc Și pentru-averile avute Care acuma sunt pierdute.
37. Rase sunt capetele toate, Iar bărbile au fost tăiate. Coapsele se-nfășoară-n sac. Pe brațe, tăieturi se fac, Care de jale se vădesc.”
38. „Doar bocetele stăpânesc Pe-acoperișurile-aflate În a Moabului cetate Și în piețe, ne-ncetat, Pentru că Eu am sfărâmat Moabul, ca pe vasul care E de nimic, căci preț nu are” – Spusese Domnul. „M-am uitat
39. Și-ntreg Moabu-i sfărâmat! Gemeți cu toți, neîndoios! Iată dar, cât de rușinos, Moabu-ntoarce al său spate! Moabul, să ajungă, poate, De râs, de pomină și-ocară Printre cei cari îl înconjoară.”
40. Când la Moab S-a referit, Domnul, în ăst fel, a vorbit: „Așa după cum știm că zboară Un vultur, iată bunăoară, Precum că și al său vrăjmaș Pornește din al lui sălaș: Aripile și le întinde Și-ntreg Moabul îl cuprinde!
41. Nici Cheriotul n-a scăpat Pentru că și el e luat. Cetățile cele-ntărite Fost-au, cu toate, cucerite, Iar inima străjerilor Din al Moabului popor Este ca a unei femei În ceasul chinurilor ei, Când prinsă-i de dureri pe care Doar vremea facerii le are.
42. Moabul fi-va nimicit, Pentru că el s-a semețit În contra Domnului. Astfel, Nu va mai fi, un popor, el.
43. Groapa, cu laț și groază vine Ca să te-nghită și pe tine, Locuitor care-ai șezut În al Moabului ținut.
44. Cel cari de groază a fugit, Cade în groapă, negreșit. Cel cari din ea s-a ridicat, Sigur, de laț n-a mai scăpat. Căci Eu, să vină, am făcut, Peste-al Moabului ținut Și peste toți oamenii lui, Anul pedepsei Domnului.”
45. „Fugarii se opresc, sfârșiți, Căci de putere sunt sleiți Și adăpost cată-n zadar, Sub al Hesbonului umbrar. Dar din Hesbon iese un foc. Din al Sihonului mijloc, O flacără a mistuit Case, apoi a înghițit Hotarele ținutului Ce este al Moabului Și creștetele celor care Se fălesc doar, fără-ncetare.”
46. „Moabule, e vai de tine! Poporul cari de Chemoș ține, Ajuns-a de a fi pierdut. Nimic nu mai e de făcut, Căci fiii ce i-ai zămislit, Prinși de război s-au pomenit. De-asemenea, fiicele tale Mânate-au fost pe-aceeași cale.
47. Însă în vremea de apoi, Îi voi aduce înapoi Pe toți fiii Moabului Precum și pe fiicele Lui.” Așa va fi căci, negreșit, Domnul e Cel care-a vorbit. Aceasta e o judecată Cari spre Moab e îndreptată.