Ieremia 51 BIV2014

1. Așa vorbește Domnul: „Iată, Eu ridica-voi, de îndată, În contra Babilonului Precum și a poporului Haldeu, un vânt nimicitor.

2. Al Babilonului popor, De vânători, va fi vânat. Aceștia-l vor fi atacat Și țara au să o golească. Asupră-i, au să năvălească, Atunci când peste a lui fire Aduc o zi de nimicire.

3. Să se întindă arcul tare, Mereu în contra celui care Încoardă arcul și vădește Că-n platoșa lui se mândrește!” „Pe ai lui tineri nu-i cruțați! Oștirea lui, să căutați S-o nimiciți de peste fire, S-o ștergeți, cu desăvârșire!

4. Uciși, cadă-n țara pe care Neamul Haldeilor o are! Străpunși de vârful suliței, În Babilon, să fie ei, Pe-ale lui uliți, risipiți!

5. Iată că nu sunt părăsiți Nici Iuda și nici Israel, De Dumnezeul lor, de Cel Cari este Domn al oștilor. Iată, țara Haldeilor E plină de nelegiuire Și e-ndreptată a ei fire În contra Sfântului pe care Neamul lui Israel Îl are.

6. Fugiți din Babilon! Cătați, Cu viață, astfel, să scăpați, Să nu pieriți și voi la fel, Atuncea când pieri-va el! Căci este ziua cea pe care Domnul o vrea, de răzbunare! Plăti-va, Babilonului, Precum au fost faptele lui.

7. Potir de aur s-a vădit Tot Babilonul, negreșit, În mâna Domnului. Astfel, Popoarele-au băut din el, Din al său vin. S-au îmbătat Și-o nebunie s-a lăsat Peste popoarele ce sânt Pe fața-ntregului pământ.

8. Dar cade Babilonul – iată – Și zdrobit este, dintr-odată! Plângeți-l dar, popoarelor Și-aduceți leac alinător, Căci poate că își va usca Rana și se va vindeca!”

9. „Voit-am ca să încercăm, Pe Babilon, să-l vindecăm, Însă el nu s-a vindecat! Să-l părăsim dar, de îndat’, Și fiecare dintre noi, În țara lui, să meargă-apoi, Căci iată că pedeapsa lui Atins-a-naltul cerului, Până la nori fiind urcată.”

10. „Dreptatea noastră se arată, Căci Domnul scoate la lumină, Acuma, a noastră pricină. Să mergem și, Sionului, Despre lucrarea Domnului, Să-i povestim, căci El, mereu, Este al nostru Dumnezeu.”

11. „Săgețile le ascuțiți Și scuturile le gătiți! Domnul i-a ațâțat pe cei Ce-s împărați ai Mediei, Ca să se-ndrepte, cu război, Spre Babilon, căci vrea apoi, Să nimicească-a lui suflare. Este o zi de răzbunare, E răzbunarea Domnului, Din pricina Templului Lui.

12. Un steag – degrabă – înălțați! Spre Babilon să-l îndreptați! Ale lui străji, le întăriți Și caraule rânduiți! Curse – în urmă – așezați Și-apoi la pândă, voi să stați! Iată că Domnul a rostit O hotărâre și-a venit Vremea-mplinirii spusei Lui, În contra Babilonului.”

13. „Ascultă tu, acela cari Te afli lângă ape mari, Iar ale tale visterii Nemărginite sunt! Să știi Precum că ceasul ți-a sosit! Se-apropie al tău sfârșit, Iar lăcomia ta vădită Are să fie stăvilită!”

14. Domnul oștirii a jurat Pe Sine și a cuvântat: „Asemenea lăcustelor, Fi-vor mulțimile celor Cu care Eu te voi umplea – Așa precum e voia Mea – Și împotriva ta, apoi, Vor scoate strigăt de război.”

15. A Lui putere a putut, Pământul, să îl fi făcut. Cu-a Lui înțelepciune, iată, Lumea a fost întemeiată, Iar prin priceperile Lui, Întins-a-naltul cerului.

16. La glasul Lui, urlă speriate Și apele în cer aflate. De către El, ridicați sânt Norii, din margini de pământ. El face ploaia să pornească Și fulgerele să se nască. În urmă, din cămara Lui, Scoate suflarea vântului.

17. Atuncea, orice om se vede Cât e de prost și poate crede Precum că și știința lui Este asemeni omului. Cel ce e argintar, la fel, Rămâne rușinat și el, De chipurile lui cioplite Cari de suflere sunt lipsite. Căci idolii lor nu sunt buni, Ci se vădesc numai minciuni!

18. Sunt un nimic idoli-acei: Numai lucrări de râs sunt ei. Pedeapsa vine peste fire, Iar ei pier, cu desăvârșire!

19. Dar nu la fel se dovedește Acela care se vădește Că este partea cea pe care Iacov, în lume doar, o are. Tot ceea ce există, El A întocmit, iar Israel E moștenirea Lui, în lume. Domnul oștiri-i al Său Nume.

20. „Ciocan mi-ai fost tu, iar apoi, Mi-ai fost unealtă de război. Prin tine, neamuri am zdrobit Și-mpărății am nimicit.

21. Iată, prin tine-am sfărâmat Și cal și călăreț, de-odat’.

22. Prin tine, am sfărmat – la fel – Carul și cel ce sta în el. Prin tine, am mai sfărâmat Apoi, femeie și bărbat, Bătrân și tânăr totodată Și-asemenea băiat și fată.

23. Păstor, prin tine, am sfărmat, Și turma care l-a urmat. Prin tine-am sfărâmat apoi, Plugarul și pe ai lui boi, Cârmuitorii și cei cari Erau slujbașii lor cei mari.

24. Locuitorilor pe care Țara Haldeilor îi are – Precum și Babilonului Și-asemeni oamenilor lui – Iată, acuma, Eu voiesc, Răsplată, să le dăruiesc, Pentru tot răul cel știut, Sionului, că l-au făcut. Așa va fi, căci – negreșit – Domnul e Cel care-a vorbit.”

25. „Iată, munte nimicitor” – A zis, cu glas răsunător, Domnul din cer – „ia seama bine, Căci am necaz mare pe tine! Pe tine care te vădeai Că tot pământu-l nimiceai! Spre tine, mâna-Mi voi întinde, Iar brațul Meu te va cuprinde Și de pe-naltul stâncilor, În hăul de la poala lor, Ajunge-vei a fi împins, Căci te voi face-un munte-aprins.

26. Din tine n-au să se mai scoată Pietre alese, să se poată Pune drept vârf unghiurilor Ce sunt ale clădirilor. Din tine, scoase, n-au să fie Nici pietre pentru temelie, Căci o ruină o să fii, De-acum și până-n veșnicii. Așa va fi, căci – negreșit – Domnul e Cel care-a vorbit…”

27. „Un steag să înălțați, în vânt, Să fluture peste pământ! Trâmbițe-apoi, să vă luați Și printre neamuri să sunați! În contra lui, le pregătiți Pe neamuri și să vă grăbiți Ca împotrivă-i să-i chemați Pe cei care sunt împărați În țara Araratului, În țara Așcheneazului Și-a Miniului! Să căutați, Capi, peste oaste, s-așezați, Ca peste el să năvălească! În iureș, caii să pornească, Precum lăcustele zbârlite Care pe pradă sunt stârnite!

28. În contra lui, le pregătiți Pe neamuri și să îi vestiți Pe împărații Mediei, Pe-ai lor cârmuitori, pe cei Cari căpetenii se vădesc Și pe cei care locuiesc În tot cuprinsul țărilor Aflate-n stăpânirea lor!

29. Întreg pământu-nspăimântat Se clatină, neîncetat, Pentru că planul Domnului – În contra Babilonului – Se împlinește, negreșit, Iar Babilonul, pustiit Va fi de Domnul. În ăst fel, Nimeni nu va scăpa din el.

30. Vitejii Babilonului Nu luptă. Stau în cetățui. Puterea a sleit în ei Și sunt ca și niște femeii. Cei care sunt vrăjmași ai lor, Foc le-au pus locuințelor, Sfărmând zăvoarele aflate Pe ale lor uși încuiate!

31. Alergătorii se grăbesc, Solii aleargă și-l vestesc Pe împărat, că-nconjurată Este cetatea și-i luată,

32. Că trecătorile-s luate, Că au ajuns, de foc, uscate, Bălțile-n care trestia Deasă și mare se vădea, Iar oamenii cei de război Ajuns-au îngroziți apoi.

33. Căci Domnul oștilor – Acel Ce-i Dumnezeu în Israel – A cuvântat în contra lui: „Copila Babilonului E ca o arie pe care Oameni-o calcă în picioare. O clipă doar, și va vedea Că o să vină peste ea, Pe firul vremii – pe furiș – Și timpul pentru seceriș.”

34. „Căci Nebucadențar – cel care În Babilon este mai mare, Pentru că este împărat – M-a nimicit și m-a mâncat. Ca un vas gol, el m-a făcut, Iar pântecul și l-a umplut Cu ce aveam mai scump. La fel Ca un balaur, a fost el, Iar după ce mi-a înghițit Tot ce-am avut, m-a izgonit.

35. Dar silnicia-nfăptuită Față de mine – săvârșită Față de carnea-mi sfâșiată – Să se întoarcă, de îndată, Asupra Babilonului” – Zice fiica Sionului. Ierusalimul a vorbit În felu-acesta: „Negreșit, Peste-al Haldeilor popor, Cadă-al meu sânge-n viitor!” –

36. De-aceea, Domnu-a cuvântat: „Iată, îți voi fi apărat Pricina ta și-apoi, îți spun, Precum că am să te răzbun! Sec marea Babilonului Și voi usca izvorul lui.

37. Morman de dărmături, astfel, Are ca să ajungă el, O vizuină doar, în care, Culcuș, numai șacalul are, Pentru că nicicând – negreșit – N-o să mai fie locuit. Are s-ajungă o pustie Și de batjocură-o să fie.

38. Ca niște lei, ei se adună Ca să răcnească împreună. Asemeni unor pui de lei, Atuncea, au să fie ei.

39. Călduri de vin, când vor avea, Mai mult am să le dau să bea, Beția ca să le sporească Și astfel să se veselească Pentru ca somnul să le vie Și-apoi să doarmă, pe vecie.”

40. „Iată, asemeni mieilor Duși la tăiere, îi pogor, Și-asemenea berbecilor Precum și-asemeni țapilor.

41. Șeșacul, vai, cum s-a luat! Și vai, ce soartă a-ndurat Atunci când fost-a cucerit Acela care s-a vădit Că a umplut, cu slava lui – Mereu – fața pământului!

42. Asupră-i, marea s-a-nălțat Și-n valuri el s-a înecat.

43. Cetățile-i, într-un târziu, Ajuns-au toate, un pustiu, Pământ uscat și pustiit, O țară de nelocuit, Un loc pe unde nimenea, Să treacă, nu mai îndrăznea.

44. Pe Bel, în Babilon apoi, Îl pedepsesc și smulge-voi, Din a lui gură, negreșit, Tot ceea ce a înghițit, Iar neamurile, în ăst fel, N-au să se-ngrămădească-n el! Nici zidul Babilonului – Care se află-n jurul lui – Nu va avea, atunci, scăpare, Căci nu va scăpa de surpare!

45. Voi, toți ai Meu, grabnic iețiți Din al lor mijloc și fugiți, Viața de vreți să vă cruțați Și-n felu-acesta să scăpați De-a Domnului mânie-aprinsă Și de urgia Lui nestinsă!

46. În inimi, nu vă tulburați Și nici nu vă înspăimântați De zvonurile de afară Care s-au răspândit în țară. În ăst an vine-un zvon, în zbor, Și-un alt zvon anul viitor! Doar silnicia o să fie Pusă în țară, la domnie. Atuncea, un stăpânitor, În contra altui domnitor, O să se scoale mai apoi, Ca să pornească un război.

47. Vin zile-n care pedepsesc Toți idolii ce se găsesc În Babilon. Atunci când vine Timpul acela, de rușine Are să fie-acoperit Tot Babilonul, negreșit, Iar ai lui oameni au să cadă, În al lui mijloc, morții pradă.

48. Atuncea, tot acest pământ – Și cerurile câte sânt, Alăturea cu toate cele Care se vor afla pe ele – Asupra lui, cu bucurie, Striga-vor și cu veselie Nespusă, pentru că zăresc Din miazănoapte cum sosesc, Grăbiți, pustiitorii lui, După cuvântul Domnului.”

49. „Chiar Babilonul va cădea, Căci va păți asemenea După cum a făcut și el Să cadă morți, în Israel.

50. Voi, cei care sunteți scăpați De sabie, fugiți, plecați! Cei din pământul depărtat, La Domnul vă gândiți de-ndat’, Și-apoi în inimi să vă fie Ierusalimul, pe vecie!”

51. „Iată că noi ne rușinam, Ocara când o auzeam. Adânc, rușinea ne-a pătruns Și fețele ni le-am ascuns, Atuncea când noi am zărit Niște străini că au venit Să intre-n Casa Domnului, În sfântul Său locaș al Lui.”

52. „De-aceea”, zice Domnul, „iată Ce fel de zile se arată: Când timpu-acela va sosi, Pe idoli îi voi pedepsi Și-n țară o să auziți Doar gemetele de răniți.

53. Chiar dacă Babilonul are Până la ceruri ca să zboare, Chiar dacă cetățuia lui Atinge-naltul cerului Încât în ea nu va putea Ca să pătrundă nimenea, Și-atuncea el va fi lovit, Pentru că am să îi trimit Pustiitorul” – Domnul zice – „Și îl voi face ca să pice…”

54. Din Babilon, un strigăt mare Iese-ndreptându-se spre zare, Și un prăpăd îngrozitor Este-n țara Haldeilor.

55. Căci Babilonu-i pedepsit De Domnul și e pustiit, Făcând să tacă zarva-i mare Ce răsuna fără-ncetare. Vin valuri de pustiitori Cari îl lovesc necruțători, Asemeni unor ape cari Se dovedesc tulburi și mari, Iar vuietul nespus de tare Se-aude până-n depărtare.

56. Pustiitorul năvălește Asupra lui și-l nimicește. Vitejii Babilonului Sunt prinși și cad în mâna lui Și-n urmă, arcurile lor Zdrobite-s de pustiitor. Căci Domnul e un Dumnezeu Care răsplată dă, mereu, Și dăruiește, la oricine, Doar plata ce i se cuvine!

57. Iată dar, ce a cuvântat Acela care-i Împărat, Acela care are Nume De Domn al oștilor: „Anume Am să-i îmbăt pe cei deștepți Care sunt ai lui înțelepți. Am să-i îmbăt și pe cei cari Sunt voievozii lui cei mari, Pe cei ce sunt cârmuitori, Pe toți vitejii luptători, Pe căpeteniile lui Ce sunt capi ai poporului. Vor adormi pentru vecie Și nicicând treji n-au să mai fie.”

58. Domnul oștirii a vorbit: „Zidul cel larg și întărit, Al Babilonului, de-ndat’, Are să fie dărâmat, Iar ‘naltele porți ale lui Vor cădea pradă focului. ‘Geaba popoarele muncesc, Iar neamuri, pentru foc, trudesc!”

59. Iată poruncile rostite, De Ieremia, dăruite Feciorului lui Neria Precum și al lui Mahseia, Care, Seraia, s-a chemat, Atuncea când a fost plecat La Babilon, cu Zedechia, Cel ce avea împărăția În Iuda, pe când împlinea Ani patru, de când stăpânea. Seraia era cel mai mare Din cămărașii cei pe care Îi avusese-mpărăția, În vremile lui Zedechia.

60. În urmă, Ieremia scrise, În carte, tot ceea ce zise De soarta Babilonului Și de nenorocirea lui.

61. El, pe Seraia, l-a chemat La sine și i-a înmânat Cartea pe cari tocmai o scrise. Apoi, în acest fel îi zise: „La Babilon, dacă sosești, Cartea aceasta s-o citești

62. Și-apoi să zici în acest fel: „Mărite Doamne, Tu ești Cel Care a spus că, negreșit, Acest loc fi-va nimicit Și că aicea, nimenea Nu va veni ca să mai stea. Nu vor mai sta în acest loc – Nicicând – nici om, nici dobitoc, Căci un pustiu are să fie, De-acum și până-n veșnicie.”

63. După ce ai să isprăvești Cartea aceasta s-o citești, De-o piatră o vei fi legat Și-ai s-o arunci în Eufrat.

64. După ce ai să împlinești Și acest lucru, să vorbești, De-ndată, tot poporului Din Babilon și să îi spui: „Așa precum s-a scufundat Cartea, așa va fi-necat Și Babilonul! Veți vedea Că nicicând el nu va putea Să se ridice peste fire, Din marea lui nenorocire, Cu care am să îl lovesc. Puterile li se sleiesc La toți, atunci, și vor cădea, Căci n-o să-i scape nimenea!” Până aici este solia Ce a rostit-o Ieremia. Cuvintele ce le-a rostit – Iată – aicea s-au oprit.