Ieremia 52 BIV2014

1. Când Zedechia s-a suit Pe tron, în Iuda, și-a domnit, Ani douăzeci și unu-avea Și la Ierusalim ședea. Ani unsprezece-a adunat, Pe scaunul de împărat. Fusese Hamutal chemată Măicuța lui, iar al ei tată E Ieremia, acel care, Obârșie, în Libna-și are.

2. La fel ca-naintașul său – Ca Ioiachim – el, numai rău, Față de Domnul, a făcut, Iar Domnului nu I-a plăcut.

3. Toate câte s-au întâmplat, S-au petrecut căci, mâniat Fusese Domnul, precum știm, Pe Iuda și Ierusalim. Și Zedechia s-a vădit, În urmă, de-a fi răzvrătit Contra-mpăratului pe care, În frunte, Babilonu-l are.

4. De nouă ani avea domnia, În stăpânire, Zedechia. Luna a zecea se scurgea, Din an, și tocmai începea A zecea zi. Atunci, cel care Era în Babilon mai mare, Cu multă oaste a plecat Spre Iua și a-mpresurat Ierusalimul. Așadar, Oastea lui Nebucadențar, De-asediu lung, s-a pregătit, Căci întăriri multe-a zidit.

5. Cetatea fost-a-mpresurată, O vreme foarte-ndelungată. Asediu-acela a ținut Până atunci când a făcut, Ani unsprezece Zedechia, De când avea împărăția.

6. Luna a noua se scurgea, Din an și tocmai începea A patra zi, iar foametea, Crunt, în cetate, bântuia. Poporul suferea cumplit, Căci pâine nu s-a mai găsit.

7. În zidul care-mprejmuia Cetatea și o străjuia, În ziua ‘ceea, s-a-nceput Și o spărtură s-a făcut. Prin ea, oamenii de război Voiau să fugă, mai apoi. Când s-a-nnoptat, ei au ieșit, Tiptil, afară, și-au fugit Pe drumul care se numea „Al porții”. Drumul începea Din unghiul zidurilor care Închideau poarta de intrare, Puse fiind să străjuiască Grădina cea împărătească. Fugarii au cătat să ție Drumul ce duce spre câmpie. Astfel, de noapte-acoperiți, Sperau să treacă nesimțiți De cetele Haldeilor Ce-nconjurau cetatea lor.

8. Însă Haldeii i-au simțit Și-n urmărire au pornit. Ei l-au ajuns pe împărat Și-n urmă l-au înconjurat În câmpul Ierihonului, Iar oastea împăratului, Înspăimântată, a fugit, Lăsându-l singur, părăsit.

9. Atunci, Haldeii l-au luat Pe al lui Iuda împărat, Să-l ducă la acela care, În Babilon era mai mare. L-au dus la Ribla așadar, Și-acolo, Nebucadențar, O judecată a rostit În contră-i și l-a osândit. Lucrul acest s-a petrecut În al Hamatului ținut.

10. Toți fiii împăratului Au fost uciși în fața lui, Precum și toți aceia cari, În Iuda, se vădeau mai mari, Căci lucrurile-acestea toate, La Ribla fost-au întâmplate, La ordinul-mpăratului Din fruntea Babilonului.

11. Pe Zedechia l-au luat, Ochii i-au scos și l-au legat Cu lanțuri de aramă, grele. Legat cu lanțurile-acele – La fel ca prinșii de război – La Babilon l-au dus apoi, Unde a fost întemnițat. Tot restul vieții, el a stat Închis, până când, în sfârșit, I-a venit ceasul și-a murit.

12. A cincea lună se scurgea, Din an, și tocmai începea A zecea zi din lună dar. Atuncea, Nebucadențar, Nouăsprezece ani făcea De când în Babilon domnea. Nebuzardan era cel care, Peste străjeri, era mai mare, În slujba împăratului Cari este-al Babilonului.

13. El, la Ierusalim, s-a dus Și-a poruncit, foc, de s-a pus, Îndată, Casei Domnului Și casei împăratului, Precum și caselor pe cari, Cetatea le avea, mai mari.

14. Oștirile Haldeilor Cari căpetenia străjilor O însoțeau, au dărâmat Zidul ce a înconjurat Ierusalimul; iar apoi,

15. Nebuzardan, prinși de război, Luat-a sufletele toate, Ce mai rămaseră-n cetate. În acest fel, i-a înrobit Și pe cei care s-au grăbit Să se supună celui care În frunte Babilonu-l are, O parte a săracilor Cari mai rămas-au din popor, Dar și pe cei ce i-a aflat Atunci, acolo. A lăsat

16. Numai niște vieri în țară Și tot atuncea mai scăpară Câțiva din cei ce se vădeau Cum că agricultori erau. Cei care fost-au sloboziți Erau, cu toți, săraci lipiți.

17. Apoi, Haldei-au sfărâmat Stâlpii pe care i-au aflat În Casa Domnului, căci ei – Adică toți stâlpii acei – Erau turnați doar din aramă. Și temelii – de bună seamă – Atunci, mai fost-au sfărâmate, Căci din aramă erau toate. Marea de-aramă-apoi, și ea Spartă a fost, de-asemenea. Arama fost-a adunată, Fiind în Babilon mutată.

18. Luat-au oale, cești, pahare, Lopeți, cuțite, scule care Lucrate fost-au din aramă Și cari serveau – de bună seamă – La slujba Casei Domnului.

19. Slujbașul împăratului – Nebuzardan, acela care Peste străjeri era mai mare – Luat-a cești și cenușare, Tămâietoare și pahare. Potirele au fost luate Precum și sfeșnicele toate. Tigăile le-a adunat Și-apoi pe toate le-a luat. Lighenele au fost luate, Precum și lucrurile toate Care din aur se vădeau, Sau care din argint erau.

20. Stâlpii cei doi ce-au fost sfărmați, Ce din aramă-au fost turnați, Cu marea cari – de bună seamă – Era făcută din aramă, Cu toți cei doisprezece boi Ce-i erau temelie-apoi Și din aramă s-au turnat Când Solomon fost-a-mpărat, Și cu uneltele pe care Casa lui Dumnezeu le are Și din aramă s-au făcut, În nici un fel nu s-au putut De a se cântări vreodată. Toate aceste lucruri, iată, Atât de multe se vădeau Încât ce greutate-aveau, Nimeni – nicicând – nu a știut.

21. Un stâlp de-acela a avut Optzeci de coți în înălțime. Apoi, despre a lui grosime, Atât de gros s-a arătat, Încât putea fi-nconjurat Cu-n fir care se dovedea Că doisprezece coți avea. Pe dinăuntru, gol fusese, Iar în perete avusese Cam patru degete-n grosime, La fel, pe-ntreaga sa lungime.

22. Apoi, pe vârf, deasupra lui, Acoperișul stâlpului Fusese pus. De bună seamă, Și el era tot din aramă. În înălțime se vădea Că numai cinci coți el avea. O-mpletitură s-a-ntocmit, Ca o rețea, și-a-mprejmuit Acoperișul. Ea avea Rodii de-aramă prinse-n ea. Totul era – de bună seamă – Alcătuit doar din aramă. Al doilea stâlp era și el Făcut tot în același fel: Cu ‘coperiș, cu o rețea Cari rodii împrejur avea.

23. De-o parte, rodiile trase, Se vădeau nouăzeci și șase, Iar toate rodiile-acele Puse-n jur unei rețele Cari din aramă-a fost făcută, Erau în număr de o sută.

24. Nebuzardan – acela care Peste străjeri era mai mare – Cu sine-n urmă l-a luat Și pe Seraia, cel aflat Drept preot mare, iar apoi L-a mai luat prins de război Pe-al doilea preot, cel chemat Țefania. A mai luat Trei ușieri ai Templului, Aflați la Casa Domnului.

25. Printre cei care i-a luat El, din cetate, s-au aflat, Atunci, și-un famen dregător, Care era conducător Al oamenilor de război, Cu șapte sfetnici, mai apoi – Cari pe-mpărat îl sfătuiau, Căci în a lui slujbă erau – Și-un logofăt de seamă, care Peste oștiri a fost mai mare. El era cel însărcinat, În acel timp, de împărat, Cu-nscrierea poporului, În oastea împăratului. De-asemenea, au fost luați Șaizeci de oameni, cari aflați Erau atuncea în cetate.

26. Când a sfârșit aceste toate, Nebuzardan – acela care Peste străjeri era mai mare – Pe toți, spre Ribla, i-a-ndreptat Și-acolo i-a înfățișat La împăratul cel pe care În frunte Babilonu-l are;

27. Iar împăratu-a poruncit Să îi ucidă, negreșit. Astfel, la Ribla – în Hamat – Uciși au fost cu toți, de-ndat’.

28. Iată poporul așadar, Luat de Nebucadențar, Și dus la Babilon apoi, Ca robi și ca prinși de război: În anul care se vădea Drept al șaptesprezecelea, Sunt trei mii douăzeci și trei De robi, luați dintre Iudei.

29. În anul care se vădea Că e al optsprezecelea An de domnie, așadar – Din ai lui Nebucadențar – De la Ierusalim, apoi, Opt sute și treizeci și doi De inși au trebuit să fie, La Babilon, duși în robie.

30. Al douăzeci și treilea an Venise, când Nebuzardan – Conducătorul cel pe care Oastea străjerilor îl are – Luat-a robi, dintre Iudei, Pe șapte sute dintre ei, La care s-au adăugat Alți patruzeci și cinci de-ndat’. De toți, din ai lui Iuda fii, Ajunseră la patru mii Și șase sute, mai apoi, Toți cei luați prinși de război.

31. Treizeci și șapte s-au vădit Anii, de când a fost robit Cel care fost-a împărat În Iuda, Ioiachin chemat. Anu-ncepuse să apună: Venise-a doisprezecea lună Și douăzeci și cinci de zile Zburară din ale ei file. Ziua aceea începea, Iar luna se apropia De încheiere, când cel care Era în Babilon mai mare, De Ioiachin și-a amintit. Ăst împărat era numit Drept Evil-Merodac și-avea Un an, de când împărățea. Atunci, la temniță s-a dus, La Ioiachin, și l-a adus La el acasă, la palat.

32. Cu bunătate s-a purtat Față de el și-apoi i-a pus Un scaun, ce-a fost mai presus De-al împăraților pe care, În Babilon, supuși îi are.

33. Cu haine noi l-a-nveșmântat Și-n urmă el l-a așezat – Pentru tot timpul vieții lui – La masa împăratului.

34. Apoi, de el, necontenit, Cât a trăit, s-a îngrijit.