Ieremia 9 BIV2014

1. O, dacă era capul meu Cu apă plin, plângeam mereu. Ochii de mi-ar fi fost izvor De lacrimi pentru-al meu popor Și pentru morții cei pe care Fiica poporului îi are, Eu aș fi plâns, nemângâiat, Noapte și zi, neîncetat!

2. O, dacă eu aș fi putut Ca, în pustiu, să fi avut Un han, atunci mi-aș fi lăsat Poporul. M-aș fi depărtat De el, căci toți sunt preacurvari Și sunt mișei care de cari.”

3. „Din guri, minciuni sunt aruncate, Căci limbile sunt încordate Precum un arc, iar când vorbesc, Nu pe-adevăr se sprijinesc Spre a fi tari, în țara lor, Ci pe a răutăților Mulțime mare. Văd prea bine, Că nu Mă caută pe Mine.

4. Să se păzească fiecare, De prietenul pe cari îl are, Ferindu-se de frate’ său, Căci orice frate este rău Și cată – fără îndoială – Pe al său frate de-l înșeală, Iar prietenul se dovedește Că pe alt prieten îl bârfește.

5. Se trag pe sfoară, se mințesc Și-a face rău doar, se trudesc.”

6. „Mijlocul de fățărnicie Îți este locuință, ție. Fățarnici, ei se dovedesc Și, să Mă știe, nu voiesc.”

7. „De-aceea, Domnul oștilor A spus astfel: „Într-un cuptor, Iată că am să îi topesc, Căci să-i încerc, Eu Mă gândesc. Cum aș putea să Mă port Eu, Cu fiica poporului Meu?

8. Limbile lor otrăvitoare Sunt doar săgeți ucigătoare, Căci despre pace ei vorbesc, În timp ce curse pregătesc.

9. Atunci, pedepse să nu-i pun Și oare, să nu Mă răzbun Pe un asemenea popor?” – A zis Domnul oștirilor.

10. „Munții, acum, să-i plâng aș vrea; Câmpiile de-asemenea Vreau să le plâng, să le jelesc, Căci arse sunt și se topesc. Nimeni nu va mai îndrăzni, Pe-al lor cuprins de-a mai veni. N-o să se-audă-n largul lor Nici behăitul turmelor, Iar păsările cerului Și fiarele pământului – O parte – vor fugi din țară, Iar altă parte au să piară.

11. În vremea care o să vie, Ierusalimul va să fie Doar un morman de pietre-n care Șacalul locuință-și are. Cetățile-n Iuda zidite Vor fi cu toate, pustiite, Căci nimeni n-o să mai cuteze, În ele, ca să se așeze.

12. Unde e omul înțelept? Unde e omul cel deștept, Care să înțeleagă poate, Mereu, aceste lucruri toate? Cel cărui Domnul i-a vorbit, Să spună-aceasta, negreșit. Să spună cum de-i pustiită Țara și cum de-i nimicită Și arsă, încât nimenea Nu poate-a trece-acum, prin ea?”

13. În ăst fel, Domnul a vorbit: „Pentru că ei au părăsit Legea pe care le-o dădusem Și înaintea lor o pusem. Pentru că nu M-au ascultat Și pentru că nu M-au urmat.

14. Pentru că mers-a fiecare După a inimi-aplecare, Căci după Bali, ei s-au ținut, Așa precum la început Făcut-au și părinții lor.”

15. „De-aceea, Domnul oștilor – Ce-i Dumnezeu în Israel – A zis, atunci, în acest fel: „Doar cu pelin, am să hrănesc Acest popor și-i dăruiesc Să bea, doar ape otrăvite.

16. Ale lui cete risipite Vor fi apoi, în lumea mare; Ajunge-vor la neamuri care, ‘Nainte, nu le-au cunoscut Și-ai lor părinți nu le-au știut. În urma lor, se va vedea Că voi trimite sabia. Pe-acest popor îl urmăresc Pentru că am să-l nimicesc.”

17. „Cel ce e Domn al oștilor A zis, spre știrea tuturor: „Pe plângătoare le cătați Și-apoi, să vină le chemați! Trimiteți, spre a fi găsite Femeile ce-s iscusite!

18. Să vină și să se grăbească, Un cântec să alcătuiască, De jale, numai despre noi, Ca să putem plânge apoi!

19. Căci din Sion, în depărtare, Se-aude geamătul cel tare: „Vai cât suntem de prăpădiți Și de rușine-acoperiți! Acum ajuns-am să plecăm Din țară și să ne lăsăm Casele ce le-am ridicat, Pentru că alții le-au surpat!”

20. „Femeilor, luați aminte La ale Domnului cuvinte! Cântări de jale-i învățați Pe-ai voști’ copii și vă-ndemnați Una pe alta, ca să știți, Plângeri de jale să rostiți!

21. Căci pe fereastră s-a urcat Moartea și iată, a intrat În casele împărătești Și în palatele domnești. Pe-ai noștri fii i-a nimicit, În ulițe când i-a găsit, Iar în piețe-a secerat Pe-ai noștri tineri, de îndat’.”

22. „Du-te și spune: „Negreșit, În ăst fel Domnul a vorbit: „Aflați că morții au să fie Ca și gunoiul pe câmpie, Căci trupuri moarte vor cădea Pe-ntinsul ei, asemenea Acelui snop ce-i lepădat De cei care l-au secerat!”

23. „Domnul a zis: „Cel înțelept Să nu se țină că-i deștept. Să nu se laude că are, Cumva, înțelepciune mare. Dacă e tare cineva Să nu se laude, cumva, La nimeni, cu a lui tărie. Bogatul, cu-a lui bogăție, Să nu se laude nici el.

24. Vreau să se laude doar cel Care înțelepciune are De-a Mă cunoaște și cel care Este încredințat că Eu Sunt Domnul, Cel care – mereu – Milă vădește și arată Numai o dreaptă judecată, Făcând dreptate pe pământ! Oameni-acești, pe plac, Îmi sânt!”

25. Domnul a zis: „Iată, sosesc Zile când am să-i pedepsesc Pe cei ce-s împrejur tăiați, Dar care nu vor fi aflați Având o inimă curată Cari împrejur este tăiată.

26. Pe Egipteni îi pedepsesc Și pe Iudei am să-i lovesc. Îi pedepsesc pe Edomiți, Pe Amoniți, pe Moabiți, Pe toți aceia – din popor – Ce-și rad colțul bărbilor lor Și pe cei care se vădesc Că în pustie locuiesc. Căci neamurile-n lume-aflate Nu au fost împrejur tăiate. Apoi, casa lui Israel, Pot spune că este la fel, Pentru că inima ei – iată – Nu este împrejur tăiată!”