Iov 15 BIV2014

1. Iov a sfârșit de cuvântat. Prietenii l-au ascultat În liniște, iar Elifaz Și-a ridicat al său obraz, Spre el, și astfel i-a vorbit:

2. „Să fie, oare, potrivit, Să dea răspuns, cu multă artă, Un înțelept, însă deșartă Să fie-nțelepciunea lui? Ca vântul răsăritului, Are să-și umfle pieptul el?

3. Se apără-nțeleptu-acel, Doar prin cuvinte fără rost, Prin cuvântări care n-au fost Folositoare la nimic?

4. Tu, însă, nimicești – îți zic – Teama de-al nostru Dumnezeu, Evlavia care, mereu,

5. I-o datorăm. Nelegiuirea Gura-ți conduce; iar vorbirea Pe care noi ți-am ascultat-o, Pare că ai împrumutat-o De la vicleni. Nu te uita!

6. Căci nu noi, ci chiar gura ta Te osândește. Îți vorbesc Și-n contra ta mărturisesc

7. Buzele tale. Ești tu, oare, Cel cari întâietate are? Ești primul care a văzut Lumina? Oare ești născut ‘Nainte să se fi-nălțat Dealuri și munți? Sau tu ai stat În adunarea Domnului?

8. Ai fost la sfaturile Lui, Și-nțelepciune ai sorbit Din toate câte s-au vorbit?

9. Ce știi, ca să nu știm și noi? Ai, oare, cunoștințe noi, Pe care nu le-am dobândit?

10. Se poate. Dar le-au auzit, Desigur, alții. Precum știți, Avem bătrâni mai înziliți Decât al tău părinte-a fost. Deci iată, n-are nici un rost Să credem că ai întâlnit Ceva ce nu s-a pomenit, Căci orice s-ar fi întâmplat, Bătrânii – sigur – au aflat

11. ‘Nainte-ți. Puțin lucru, oare, Sunt mângâierile pe care Ți le dă Domnul, orișicând, Și vorbele ce-atât de blând, Acuma, ție îți vorbesc?…

12. Dar încotro – iată-ndrăznesc Să-ntreb – inima te îndeamnă? Privirea-ți țintă, ce înseamnă?

13. Oare-mpotriva Domnului, Mânia-ți este? Contra Lui Sunt vorbele necugetate, Potop, de gura-ți revărsate?

14. „Ce-i omul, pentru-a fi curat? Poate cel care s-a-ntrupat Dintr-o femeie pământeană, Să fie fără de prihană?

15. Iar dacă Domnul nu se-ncrede În sfinții Săi, și dacă vede Necurăția cerului,

16. Atunci ființa omului Mult mai puțin apreciată Are a fi, căci e stricată, Omul sorbind cu bună știre – Ca apa – din nelegiuire.”

17. Ascultă-mă, căci iată, vreau, Învățătură să îți dau!

18. Am să vă spun ce-am constatat; Tot ce-am văzut, ce-au arătat Cei înțelepți – ce au vorbit, Tot ceea ce-au descoperit, Ceea ce din părinți aflară

19. Căci ei primit-au astă țară Ca să o aibă-n stăpânire, Iar printre ei, n-avem de știre Că vreun străin s-ar fi aflat.

20. „Omul cel rău e-nspăimântat; Anii ce-i are de trăit Sunt, pentru cel nelegiuit,

21. Plini de neliniști. Temeri vechi Îi țipă-ntruna, în urechi Și-n plinul fericirii lui, Mâna pustiitorului, Asupra sa, are să cadă.

22. El, îngrozit, are să vadă Amenințarea sabiei. Pătruns fiind de teama ei, El este deznădăjduit, Căci orișicât și-ar fi dorit, De întuneric, n-o să scape.

23. Sudori îl scaldă-n val de ape, Aleargă-n colo și încoace, Urzește intrigi, planuri coace Doar ca să capete o pâine. Dar știe că va fi un mâine În care este așteptat, În care nu va fi iertat De-a întunericului zi.

24. Se teme și-oricât s-ar păzi, Necazul și neliniștea, Ce-l înspăimântă, vor cădea Asupră-i, ca un împărat Gata de luptă, înarmat.

25. Căci ridicat-a mâna lui, Chiar împotriva Domnului; Și astfel, s-a împotrivit Celui Puternic și-a-ndrăznit

26. Ca să găsească el, o cale, Scoasă din bezna minții sale, Prin cari, cu scuturile lui, Să stea-mpotriva Domnului Și-apoi să poată-n acest fel, Să năvălească peste El, Trecând peste al Său hotar.

27. Grăsimea-i scaldă fața, iar Osânza, coapsa, i-a umplut;

28. Drept locuințe, a avut Cetățile ce-s nimicite Și numai case părăsite, Urmând să fie dărâmate.

29. Să-și înmulțească, nu mai poate, Averea, căci nu va mai crește; Nici bogăția nu-i sporește; Ea n-are să se mai întindă, Pământ întins ca să cuprindă.

30. Din întuneric, n-o să poată Ca să mai iasă, niciodată. Mlădița lui are să ardă În flăcări și o să îl piardă Domnul, cu-a gurii Lui suflare.

31. Cel cari, în rău, nădejde are, Va fi-nșelat și negreșit, Cu rău doar, fi-va răsplătit.

32. Răsplata sa are să vină, Iar el o va simți deplină, Mai înainte să-și sfârșească Viața de-aici. N-o să-nverzească

33. Ramura lui. Are să fie, La fel precum este o vie Pe care despuiată-o vezi, De ale sale roade, verzi; Ca un măslin, de vânt bătut, Căruia floarea i-a căzut.

34. Casa nelegiuitului, Stearpă, va fi, iar omului Celui viclean, rău și stricat, De foc, cortu-i va fi mâncat.

35. El, răutăți doar, zămislește Și naște rău; în sân dospește – Ca aluatul într-o oală – Doar roade care îl înșeală.”