Iov 21 BIV2014

1. Țofar, cuvântul, și-a sfârșit. La rândul său, Iov a vorbit:

2. „Acuma, eu vă rog să stați Și vorbele mi le-ascultați! Atâta doar am a vă cere: Dați-mi această mângâiere,

3. Lăsați-mă ca să vorbesc, Căci doar atâta îmi doresc. În urmă, dacă vă gândiți, Puteți să mă batjocoriți.

4. Plângerea mea, în contra cui, Se-ndreaptă? Contra omului Făcută-i ea, acuma, oare? De ce aș mai avea răbdare?

5. Priviți-mă și vă mirați Și-apoi, gura vă astupați, Cu mâna! Dacă mă gândesc,

6. Mă înspăimânt, mă pomenesc Că trupu-mi este apucat De un puternic tremurat Și întrebări, gându-mi, lovesc:

7. De ce oare, cei răi trăiesc? De ce îi vezi îmbătrânind Și în putere tot sporind?

8. Semințele lor se-ntăresc, Odraslele lor propășesc

9. Și-n casă, pacea le domnește, Iar umbra fricii nu-i pândește. În toate, lor le merge bine. A Domnului nuia nu vine, Din cer, ca să îi pedepsească Și pentru fapte să-i lovească.

10. Taurii lor sunt plini de vlagă: Pe oricare au să-l aleagă, La fel de bine se prăsesc. Juncanele lor zămislesc

11. Și nu leapădă. Ei își lasă Liberi copiii să le iasă Și să se zbenguie apoi, În jurul lor, ca niște oi.

12. Cu muzică se desfătează: Toba și harfa îi distrează, Cavalul mângâios le cântă Și cu-al lui sunet le încântă Auzul. De nimic n-au știre.

13. Își trec zilele-n fericire, Dar într-o clipă, nu mai sânt, Căci se pogoară în mormânt.

14. Și totuși, nu de mult erau În contra Domnului. Ziceau: „Pleacă de pe a noastră cale, Căci noi nu vrem, pe ale Tale Cărări, nicicând, ca să pășim!

15. De ce trebuie să slujim Aceluia A Tot Puternic? Cine e El? E oare vrednic? Sau ce putem să câștigăm, Când rugăciuni Îi înălțăm?”

16. Nu și-au întins ei stăpânirea, Ca să cuprindă fericirea? Departe însă, e de mine Al răilor sfat. Voi știți bine

17. Cum că se poate întâmpla Să li se stingă candela, Să se pogoare sărăcia Și să-i cuprindă; iar mânia Lui Dumnezeu să îi lovească Și-n felu-acesta să simțească Durerea, pe acest pământ,

18. Făcându-i pai, luat de vânt, Și pleavă, de vârtej, purtată.

19. O să-mi răspundeți voi, îndată, Că pentru-ai Săi fii, Dumnezeu Ține pedeapsa. Însă, eu Gândesc căci cel nelegiuit Ar trebui ca pedepsit Să fie-ntâi, de către El, Pentru că doar în acest fel, Își va simți nimicnicia;

20. Cel rău să soarbă din mânia Lui Dumnezeu și să își vadă Pieirea care îl vrea pradă.

21. Căci ce îi pasă omului Cel rău, ce-o fi de casa lui, Când anii i s-au împlinit Și-apoi, pe veci, a adormit?

22. Acum însă, vă întreb eu: Îl învățăm, pe Dumnezeu? Vă rog, luați bine aminte! Îl învățăm noi, oare, minte, Pe Cel cari, duhuri, stăpânește Și peste ceruri cârmuiește?

23. Chiar în mijlocul propășirii, Al păcii și al fericirii, Unii se sting, pe ne-așteptate,

24. Având coapsele încărcate De pătura grăsimilor, Iar măduva oaselor lor

25. Plină-i de suc. Un altul moare Și doar amărăciune are În suflet – nu s-a bucurat, Din fericire n-a gustat;

26. Și amândoi dorm, în pământ; Mâncați de-aceiași viermi, ei sânt.

27. Cunosc prea bine ce gândiți, Ce judecăți strâmbe rostiți, Asupra mea. Ați întrebat:

28. „Unde se află așezat Apăsătorul? Casa lui – Cortul nelegiuitului –

29. Unde se află?” Nu-ntrebați Pe călători, ca să aflați Ceea ce ei istorisesc?

30. Cei răi, într-una, izbutesc Ca de necaz cruțați să fie, Scăpați în ziua de mânie.

31. Cine îi va mustra în față, Pentru purtarea lor, în viață? De cine fi-va răsplătit Cel rău, pentru ce-a făptuit?

32. La groapă, acel om e dus Și un străjer îi este pus,

33. Iar bulgării grei, de pământ Din vale, mai ușori îi sânt, Căci toți oamenii, după el, Vor merge, precum tot la fel, ‘Nainte-i, alții sunt plecați.

34. Atuncea, pentru ce îmi dați Deșarte mângâieri? Știți voi, Ce va rămâne, mai apoi, Din tot ce-ați spus? Doar viclenie! Iată cu ce mi-ați vorbit, mie!”