Iov 24 BIV2014

1. „De ce, timpul de judecată Nu e păzit și nu-i lăsată Putința celor care-L știu Pe Dumnezeul nostru viu, Să-I vadă zilele sortite Pentru pedepsele rostite?

2. Sunt unii cari mută hotarul Și fură turme. Iau măgarul

3. Orfanului; zălog, săraca Vădană o să le dea vaca.

4. Pe cei lipsiți, îi îmbrâncesc Din drumul lor și îi silesc Pe-ai țării bieți nenorociți Să se ascundă. Îngroziți,

5. Aceștia ies de dimineață – La fel cum caută verdeață Măgari sălbatici în pustie – La lucru, plată să le fie Pâinea pentru copiii lor.

6. Doar pentru ei trudesc de zor: Struguri culeg, nutreț cosesc, Căci pe cel rău, ei îl slujesc Muncind după o învoială.

7. Îi prinde noaptea-n umezeală: De-mbrăcăminte sunt lipsiți, De-al nopții frig sunt biciuiți Și nu au nici o-nvelitoare.

8. Ploaia de munte-n mădulare Le intră. Dacă nu găsesc Vreun adăpost, se ghemuiesc Pe lângă stânci, pe unde-ajung.

9. Chiar de la sân, cei răi îl smulg Pe-orfan, după ce au răpit, Zălog, tot ce-a agonisit

10. Omul sărac. Săracii sânt Cu toții goi; pe ploi, pe vânt Bieții de ei sunt dezbrăcați. Strâng snopi, dar sunt înfometați.

11. La cel nelegiuit slujesc, Și-n ale lui grădini trudesc: Fac untdelemn și calcă-n teascuri, Cosesc și curăță de vreascuri Câmpia, dar ale lor cete, Într-una, suferă de sete.

12. Vaierul celor care mor Și strigătul răniților Răsună în cetăți, mereu… Și totuși, iată, Dumnezeu Nu ia în seamă, pe pământ,

13. Aceste mișelii. Mulți sânt Vrăjmași luminii – ale ei Cărări nu le-au știut acei, Și-atunci, pe ele, n-au călcat.

14. Iată, zorii s-au revărsat, Iar ucigașul s-a trezit. Pe cel sărac, pe cel lipsit Îl va ucide; va ședea Până când noaptea va cădea, Ca de-ntuneric protejat, Să se apuce de furat.

15. Ochiul curvarului pândește Amurgul și, în gând, șoptește: „De nimeni nu voi fi zărit, Căci fața mi-am acoperit.”

16. Cu toții, noaptea, case sparg – Căci noaptea se simt la loc larg – Însă când zorii au să vină, Se-ascund, pentru că de lumină

17. Se tem. Când vine dimineața, Simțesc cum le-nfioară fața A morții umbră; se-ngrozesc, Lumina ei, când o zăresc.

18. Cei răi alunecă ușor, Pe suprafața apelor, Iar părțile lor pe pământ, Blesteme se vădesc că sânt; Ei n-au să calce, nicidecum, Pe calea viilor. Precum,

19. Când seceta a însoțit Căldura verii și-a sorbit Apa zăpezii de-a secat Pârâul cel învolburat, La fel cel ce-a păcătuit, De moarte fi-va înghițit.

20. De-al mamei pântec e uitat, Viermii, din el, s-au ospătat, De nimeni nu e pomenit Căci uită toți, că a trăit. Nelegiuitul e sfărmat Ca și-un copac, căci a prădat

21. Femei cari fii nu au avut, Și nici un bine n-a făcut Sărmanei văduve, la greu.

22. Și totuși, iată, Dumnezeu Lungește, prin puterea Lui, Anii nelegiuitului – A celor silnici pe pământ – Și iarăși în picioare sânt, Cu zâmbetul întins pe față, Tocmai când nu sperau la viață.

23. El, liniște, le dăruiește Și-ncredere, dar îi pândește, Căci ochii Și I-a pironit Pe calea lor. Când i-a simțit

24. Că-și saltă capul din pământ, În acea clipă, nu mai sânt! Cum mor oamenii, și ei mor – La fel ca orice muritor; Ca spicele vor fi tăiați!

25. Așa e că dreptate-mi dați? Am zis eu, oare, vreo minciună? De-am zis, doresc să mi se spună! De cine, fi-vor nimicite Vorbele mele-aici rostite?”