Iov 28 BIV2014

1. „Argintul din pământ se scoate – Și aurul la fel – și poate, Apoi, să fie curățat.

2. Fierul e din pământ luat, Iar piatra trebuie topită Spre-a fi arama slobozită.

3. Omul, în beznă, luminează, Cu felinarul. Cercetează Până-n ținuturile-adânci Ce sunt la temelii de stânci, Pietrele care s-au ascuns În bezna cea de nepătruns A umbrei morții. Omul sapă

4. Fântâni, ca să găsească apă. Multe izvoare-au fost săpate În locurile-ndepărtate Care nelocuite sânt. Iată că omul, în pământ, Sapă, în frânghii atârnat; Ca într-un scrânciob legănat, Piciorul nu-i e de folos, Căci nu-l mai poate pune jos. Departe-i de vreo așezare, Când face-o astfel de lucrare.

5. Lutul din care a ieșit Pâinea, adânc e răscolit, De parcă focul l-a pătruns.

6. În el, safirul e ascuns; Apoi de-asemenea, mai sânt Pulberi de aur în pământ.

7. Cărarea lui, nu pot s-o vadă Vulturi, sau pasărea de pradă.

8. Nici dobitoacele, pe ea, Ca să pălească, n-ar putea; Pe unde-aceasta s-a aflat, Nici măcar leul n-a călcat,

9. Vreodată. Omul doar s-a dus: Pe stâncă, mâinile și-a pus, Și munți-apoi, a răsturnat,

10. Din rădăcină. A săpat Făgașe multe și adânci În munte, și-a văzut în stânci, Tot ceea ce aveau de preț.

11. Oprește-al apei curs măreț Și-n albia sa a pătruns Să scoată ce era ascuns Sub unda ce-nvelea genunea.

12. Dar unde este-nțelepciunea? Și unde, oare, locuiește

13. Priceperea? Nu prețuiește Omul, ale ei daruri cari N-au preț, atât cât sunt de mari. Ea, în pământ, nu se găsește;

14. De-ntrebi, adâncul îți șoptește: „La mine nu-i!” Marea-ți răspunde: „Și nici la mine, nu se-ascunde!”

15. Ea nu poate fi, niciodată, Pe-argint și aur cumpărată;

16. Nici chiar pe aur din Ofir, Nici pe onix, nici pe safir.

17. Ea nu poate fi, niciodată, Cu diamantu-asemănată, Cu aurul, cu vasul care Cel mai ales metal îl are În forma-n care e turnat.

18. Mărgean, cristal, n-au însemnat Nimic pe lângă-nțelepciune. Pe lângă ea, nu se pot pune Mărgăritarele. Topazul

19. Din Etiopia, extazul – Oricât are să ni-l mărească – Nu poate ca să prețuiască Asemeni ei. Nu-i aur care S-o cumpănească, pe cântare.

20. Atuncea, mă întreb, în mine: „Priceperea de unde vine? Și-n-elepciunea?” Sunt ascunse,

21. Să nu poată a fi ajunse De către ochii omului; Nici păsările cerului, Din zborul lor, nu o zăresc.

22. Moartea și-adâncul glăsuiesc: „Am auzit de-nțelepciune – Atâta doar, putem a spune.”

23. Drumul pe care hoinărește, Ținutu-n care locuiește Și unde este ea, mereu, Le știe numai Dumnezeu.

24. El, vede totul, pe pământ – Toate câte, sub soare, sânt.

25. Când greutate-a rânduit El, vântului, și-a stabilit

26. Măsura apei, când a dat Legi ploii, când a însemnat, Pe cer, drumul fulgerului – Și-asemeni, al tunetului –

27. Atuncea numai, s-a văzut Înțelepciunea; i-a făcut Domnul, o temelie tare Și-apoi a pus-o la-ncercare.

28. Sfârșind, omului, i-a vorbit: „Iată ce am descoperit În urma cercetării, Eu: Doar frica pentru Dumnezeu E-adevărata-nțelepciune. Să faci, mereu, doar lucruri bune, Și relele le-ndepărtează: Ăst fapt, pricepere-nsemnează.”