Iov 29 BIV2014

1. Iov, vorba, și-a continuat Și tot în pilde-a cuvântat:

2. „Oh, cum nu pot acum, să fiu Ca și în zilele când știu Că Dumnezeu mă ocrotea,

3. Când candela Lui strălucea De-asupra creștetului meu Și mă călăuzea mereu Lumina Lui, în bezna-adâncă!

4. Oare de ce nu mai sunt încă, În zilele puterii mele! Atunci, în zilele acele, Ca un prieten, Dumnezeu Veghea peste căminul meu.

5. Ai mei pași însoțiți erau De El, iar fiii mei stăteau

6. În jurul meu; mi s-au scăldat Pași-n smântână și-a vărsat Untdelemn stânca, lângă mine.

7. Dacă simțeam că-mi vine bine, Spre poarta târgului plecam, Iar în piață când voiam Să am un scaun pregătit,

8. Cei tineri se trăgeau, smerit, ‘Napoi, atunci când eu soseam. De-așa respect mă bucuram, Încât bătrânii se sculau, Toți, în picioare; își opreau

9. Mai marii, cuvântările Și își astupau gurile.

10. Chiar căpetenia tăcea – De-al gurii cer, i se lipea

11. Limba; cine m-a auzit Vorbind, mi-a spus că-s fericit, Iar ochiul care m-a văzut, M-a lăudat. Multe-am făcut.

12. Pe cel sărac îl ajutam, Iar pe orfan îl sprijineam.

13. Noian de binecuvântări Mă ajungeau, pentru lucrări, Pe care eu le-am împlinit Celui ce-a fost nenorocit. Văduvei inima-i umpleam Cu bucurie – mă-nveleam

14. Doar cu dreptatea, și-ntărit, De-mbrăcăminte i-am slujit. Neprihănirea, drept manta, Turban care pe cap îmi sta Mi-a fost mereu. Eu, orbului,

15. Ochi îi eram, iar șchiopului Picior i-am fost. Le eram tată

16. Sărmanilor și cercetată A omului străin pricină, Era mereu. Pentru-a sa vină,

17. Celui nedrept falca-i rupeam Și-apoi din dinți, preda-i smulgeam.

18. Atunci am zis: „În cuibul meu, Voiesc să stau și să mor eu. Multe vor fi zilele mele; Ca și nisipul fi-vor ele,

19. Iar rădăcinile-mi vor da De apă și îmi va uda Roua, coroana înfrunzită,

20. Iar slava mea va fi-nverzită Și arcul meu, întinerit.”

21. De toți, atent, eram privit. În liniște mă ascultau Și sfaturile-mi așteptau.

22. Când de vorbit terminam eu, Nimenea, la cuvântul meu, Nu mai avea de-adăugat Nimic, ci eram aprobat, Căci rouă binefăcătoare Fusese a mea cuvântare.

23. Ca pe o ploaie m-așteptau Cu toții; gurile-și căscau, Ca după-a primăverii ploaie.

24. Când îi vedeam că li se-nmoaie Inima-n piept, eu le zâmbeam Și astfel îi îmbărbătam. Nimeni s-alunge, nu putea, Seninul, de pe fața mea.

25. Mie – la oamenii acei – Să merg, să povestesc cu ei, Mult mi-a plăcut. Mă așezam În frunte și parcă eram Un împărat, între soldați, Mângâietor, printre-ntristați.”