Iov 37 BIV2014

1. „Aceste lucruri, când le-ascult, Inima mea tremură mult Și sare de la locul ei.

2. Să ascultăm toți, dragii mei, Smeriți, glasul tunetului Și bubuitul gurii Lui!

3. Al Său glas ceru-l dominează Iar al Lui fulger luminează Până la margini de pământ;

4. Apoi, tună cu glasu-I sfânt, Iar fulgerul nu se oprește Atâta timp cât El vorbește.

5. Cu al Său glas tună măreț Și face lucruri fără preț, Neînțelese pentru noi, În măreția lor. Apoi,

6. Zice zăpezilor ce sânt În ceruri, „Mergeți pe pământ!” La fel și ploii îi va spune,

7. Iar mâinii omului îi pune Zăgaz și o pecetluiește Pentru că Dumnezeu dorește Ca omul, în mândria lui, Că e făptura Domnului, Să fie astfel obligat

8. A spune. Când s-a înserat, Știu fiarele că va să vină Noaptea și-atunci, spre vizuină, Se duc degrabă, la culcare.

9. Noi știm că vijelia mare, Din miazăzi, mereu pornește; Din miazănoapte, ne lovește Frigul și vânturile, fața.

10. Cu-a Lui suflare, face gheața Și micșorează locul care Îl avusese apa mare.

11. Norii, cu aburi, i-a-ncărcat

12. Și-apoi pe toți i-a îndreptat – Așa precum a plănuit – Către pământul locuit De oameni, ca să se-mplinească, Mereu, porunca Sa cerească.

13. El îi preface-ntr-o nuia, Lovind pământu-apoi, cu ea, Sau dimpotrivă, într-un semn Al dragostei Lui. Te îndemn

14. Dar Iov, acum, să iei aminte, La toate care, prin cuvinte, ‘Naintea ta le-am zugrăvit. Te rog, privește liniștit, Minunile lui Dumnezeu!

15. Știi cum adună El, mereu, Norii pe cer și-i cârmuiește? Și cum face de strălucește Fulgerul Său, în rândul lor?

16. Pricepi plutirea norilor, Minunile Acelui care Toată știința-n mâini o are?

17. Știi de ce haina-ți se-ncălzește? Știi când pământul se-odihnește De vântul sudului? Cuprinzi

18. Tu cerul, ca să îl întinzi Cum El l-a așternut, odată, Precum oglinda cea turnată?

19. Arată-ne dar, ce putem, Ce trebuie noi să-I spunem; Căci suntem prea neștiutori Să Îi vorbim – bieți muritori.

20. Dar pot eu, oare, să-L vestesc Cum că aș vrea să Îi vorbesc? Cine e cel care dorește Să fie păgubit? Firește,

21. Acuma nu o să putem, Geana luminii, s-o vedem, Când soarele ce-o zămislește, În dosul norilor lucește; Un vânt are să îi lovească Și-atunci au să se risipească, Lăsând soarele să lumine.

22. Din sud, știm, aurora vine; E-nfricoșată și-nfioară Slava care Îl înconjoară

23. Pe Dumnezeu. Pe Cel Puternic Nu-L va ajunge – căci nu-i vrednic De-așa ceva – nimeni. Se știe Că este mare în tărie! El – dacă nu găsește vină, Dacă dreptatea e deplină – Nu frânge! Nu va căuta, Vinovății, de-a inventa!

24. De-aceea, omul să ia seamă: Mereu, de Domnul, să se teamă! El nu-Și îndreaptă-a Lui privire Spre cei cari cred că sunt, din fire – Față de alții – mai deștepți, Mai pricepuți, mai înțelepți.”