Iov 39 BIV2014

1. „Știi tu când capra pui-și scoate? Hai spune, de le știi pe toate! Știi când cerboaica zămislește? Spune, de știi! Hai, îndrăznește!

2. Sau numeri tu, lunile toate Cât ele sunt însărcinate? Știi tu când li s-a împlinit Vremea să nască? Negreșit,

3. Ele se pleacă, nasc ușor Și scapă de durerea lor.

4. De vlagă, puii plini le sânt Și slobozi cresc, pe-acest pământ, Până sosesc zilele-acele Când au să plece de la ele Și n-au să vină înapoi.

5. Cine-a lăsat slobod, apoi, Măgarul cel sălbatic, oare?

6. L-am slobozit din legătoare, Căci în pustiu i-am dat sălaș Și pe-un pământ sărac, locaș.

7. De zarvele cetăților, El râde. Glas poruncitor, Nicicând el nu a auzit,

8. Ci după tot ce-i înverzit, Umblă mereu. Munți-i străbate, Într-una, hrană să își cate.

9. Boul sălbatic, cât trăiește, Oare pe tine te slujește? Atunci când se va înnopta, El o să stea la ieslea ta?

10. Îl legi cu frânghia, tu crezi, Și-apoi pământul îl brăzdezi? Va merge pe-ale tale căi, Grăpând bulgării mari din văi?

11. Pentru puterea lui cea mare Ți-ai pus încrederea-n el oare? Grija, ți-o lași în seama lui?

12. Pentru căratul rodului Cules de pe aria ta, Pe el oare-l vei aștepta?

13. A struțului aripă poate, Veselă, aerul a bate, Încât gândești, pentru o clipă, Că este-a berzelor aripă.

14. Struțoaica, în pământ, așează Ouăle ei. Le-ncredințează Nisipului, să le-ncălzească.

15. Uită că pot să le strivească Și să le calce în picioare A câmpului viețuitoare.

16. Cu puii ei, aspru, se poartă: Nu-i pasă care-i a lor soartă, De parcă nu ai ei pui sânt. Că truda i s-a dus în vânt, Nu-i pasă – nu s-a tulburat –

17. Căci minte, Domnul nu i-a dat. Înțelepciune n-a avut, Pentru că El nu i-a făcut Nici de priceperea Sa parte.

18. Când se pornește, de departe Râde de cal și călăreț Și îi privește cu dispreț.

19. Dai tu, putere, calului? Îmbraci – oare – tu, gâtul lui, Cu coama cea fâlfâitoare?

20. Putere-i dai, să sară oare, Ca și lăcusta? Când nechează, Pe toți din jur îi spăimântează Și mândru de puterea lui,

21. Scurmă fața pământului. Apoi, se-aruncă ne-nfricat, Asupra celui înarmat.

22. De spaimă, el își bate joc, Căci nu se teme; de pe loc, Nu se clintește înapoi, Din fața spadei, la război.

23. Tolba și arcul zăngănesc, Lancea și spada strălucesc De șaua lui stând agățate.

24. Când sună trâmbițele toate, Pământ mănâncă, n-are stare, Fierbe de-aprindere și pare

25. Că te îndeamnă: „Înainte!”, Căci de departe calul simte Mirosul bătăliilor.

26. Pornește, oare, uliu-n zbor Pentru că tu ești priceput?

27. Porunca ta l-o fi făcut Pe vultur de s-a înălțat Și tu ești cel ce l-a-nvățat, Pe înălțimi, cuib să-și dureze?

28. Îi place ca să se așeze Pe stânci; acolo locuiește;

29. Din vârf de munte, el privește Să-și vadă prada; să se-ascundă De el, nu poate, căci și-afundă Privirea până-n depărtare, Fără să-i lase vreo scăpare.

30. Ai lui pui partea lor și-o au: Sângele prăzii ei îl beau, Și-acolo unde hoituri sânt, Și vulturi vin, pe-aripi de vânt.”