Iov 41 BIV2014

1. „Poți tu să prinzi Leviatanul Cu undița? Ți-ai făcut planul Să-i legi limba cu o frânghie: Vei reuși? Nicigând! – se știe!

2. Papura poți a încerca, Prin nări să-i treci? Sau poți, falca, Să i-o străpungi și-apoi cârlige, În ea, gândești că-i poți înfige?

3. El îți va face rugăminți? Privindu-te cu ochi cuminți, Cu dulce glas o să-ți vorbească

4. Și are să statornicească Un legământ, pus pe vecie, Prin care rob are să-ți fie?

5. Te vei juca cu el, de parcă Ar fi o pasăre? Încearcă! Îl vei lega, să te mândrești Și fiicele să-ți veselești?

6. Cu el, negoț, pescarii fac Precum cu al undiței ac? Iar negustorii, între ei, Îl împart oare? Sau tu vrei,

7. Cu țepi, pielea să-i împânzești Și cu căngi capul să-i lovești?

8. Poți oare? Numai îndrăznește! Ridică-ți mâna și lovește, Căci nicicând nu-ți va mai veni Gustul de a mai îndrăzni!

9. Speranțele-nșelate-ți sânt: Să-l prinzi, nu poți! Cazi la pământ, Văzându-l cât e de măreț!

10. Nu-i nimeni așa îndrăzneț, Să îl înfrunte-a cuteza! Dar cine se va așeza În fața Mea, să îndrăznească Apoi, să Mi se-mpotrivească?!

11. Cui trebuie să-i plătesc Eu?! Sub cer, totul este al Meu!

12. Acum vreau iarăși, să vorbesc De el, și să îți povestesc În ce fel l-am alcătuit Și ce puteri i-am dăruit.

13. Cine-i va ridica veșmântul? Cine, de pe întreg pământul, Între-ale lui fălci, va pătrunde?

14. E cineva? Unde se-ascunde Cel care poate să-l sfideze Și gura să i-o descleșteze? Dar cât de înspăimântătoare Este dantura ce o are!

15. Iar solzii, de pe corpul lui, Sunt tari asemeni scutului, Și împreună sunt uniți De parcă-ar fi pecetluiți;

16. Unul de altul se țin tare, Încât nici aerul nu are Loc ca să treacă printre ei.

17. Ca niște frați, solzii acei Se-apucă, se îmbrățișează Și-apoi nu se mai depărtează.

18. Strănutul său când se pornește, Atunci lumina strălucește. Ca geana zorilor lucesc

19. Ai săi ochi. Flăcări îi țâșnesc

20. Din gură; pe nări slobozește Fum, ca un vas ce clocotește.

21. Cărbuni aprinde suflul lui Și flăcările focului, De gura lui sunt aruncate.

22. Puterile-i nemăsurate, În al său gât se află-nchise. Cărările îi sunt deschise De groaza care îi pășește În față, căci ea îi vestește Sosirea și vâră în oase,

23. Spaima. Și părțile-i cărnoase Sunt împreună-mperecheate, De neclintit, ca și turnate.

24. Ca piatra morii e de tare Inima lui. Când, pe picioare,

25. Se scoală el, fug îngroziți Vitejii cei mai iscusiți.

26. ‘Geaba, cu sabia-l lovesc! Lance și scut nu folosesc!

27. Fierul e pai în ochii lui; Arma, tăria lemnului Putred, în fața sa, o are.

28. Săgeata, cât ar fi de tare, Nu-l sperie și nu îl gonește. Degeaba piatra îl lovește, Din praștie când e zvârlită,

29. Iar ghioaga-n ochii-i e privită De parcă-i paiul spicelor. De zgomotul săgeților Ce vâjâie pe lângă el, Va râde – nu-i pasă, defel.

30. Sub pântec, rânduri de țepi are. Privit atent, o grapă pare, Peste noroi, pântecul lui.

31. Cum clocotul cazanului Agită apa înfocată, La fel e marea tulburată De țepii săi, până-n străfund, Când și-i târăște pe-al ei fund.

32. În urmă-i, a sa coadă lasă Largă cărare luminoasă, Și-adâncul, plete de bătrân,

33. Pare a fi. N-are stăpân Pe lume, ca să îi dea seamă. Este făcut să nu se teamă De nimenea și de nimic.

34. Tot ce e-nalt și e voinic, Privirea sa disprețuiește, Căci cu putere stăpânește Și mândru este înălțat Peste-animale, împărat.”