Iov 6 BIV2014

1. Iov ascultă îndurerat. Apoi, cuvântul a luat

2. Și-a zis: „Oh! De-ar fi cu putință, Durerea, din a mea ființă – Nenorocirile trăite – Să poată a fi cântărite,

3. Atunci se vor vădi mai grele, Decât nisipul mării, ele. Doresc acuma, să se știe, Că-mi merg până la nebunie Cuvintele! Eu am ajuns

4. La capăt: iată, m-au străpuns Săgețile lui Dumnezeu. Otrava lor, în trupul meu, Pătrunde-acum; groaza Lui vine Și vâră spaime grele-n mine!

5. Zbiară măgarul dacă are Iarbă? Sau când este mâncare, Mugește boul? Sau socoți

6. Că hrana fără gust, tu poți Să o mănânci? Poți, fără sare? Spune-mi: albușul ce gust are?

7. Tot ceea ce eu nu doresc Drept hrană, aceea primesc. Degeaba e grețoasă ea, Că tot aceea-i partea mea!

8. O, de mi-ar asculta dorința, Să împlinească năzuința Ce se ascunde-n pieptul meu, Acuma, Bunul Dumnezeu!

9. De-ar vrea ca să mă prăpădească Și mâna Lui să mă zdrobească!

10. Cu bucurii și mângâiere Rămân eu, în a mea durere, Căci niciodată n-am călcat Poruncile ce mi le-a dat Al nostru Domn. Dar ce vorbesc?

11. La ce să mă mai necăjesc, Când nu mai pot? Ce sper să fie, Când doar al meu sfârșit se știe?

12. Ca pietrele sunt eu de tare? Al meu trup de aramă-i oare?

13. Nu sunt un simplu muritor, Lipsit de orice ajutor? Iar mântuirea – de la mine – Fugită-i! Nu vedeți voi, bine?”

14. „Bolnavul – deci acela care Bolește – drept la milă are De la prietenul iubit, Chiar dacă el a părăsit Frica de Cel Atotputernic.

15. La fel ca și cu un nemernic, Cu mine-ai mei frați s-au purtat. Înșelători s-au arătat,

16. Ca un pârâu. Un sloi de gheață Îl tulbură; pe a lui față, Zăpada se îngrămădește. Atuncea, apa și-o sporește,

17. Însă când vara a venit, Soarele, apa, i-a-nghițit, Iar albia i s-a uscat.

18. Cete de călători se-abat Din drum – se rătăcesc ușor – Se-afundă în pustiu și mor.

19. Cei cari, din Tema, sunt plecați, Privesc apele-nviorați; Pe cei din Seba, i-au umplut Speranțele, când le-au văzut.

20. Însă cu toți sunt înșelați. Rămân uimiți și tulburați, Căci tocmai când ajung la ele, Au dispărut apele-acele.

21. Așa sunteți și voi, cu mine: Voi îmi vedeți necazul, bine, Și înșivă v-ați îngrozit!

22. Dar oare, eu, când v-am vorbit, V-am zis: „Vă rog să-mi dăruiți Ceva” sau „Vreau să cheltuiți, Din bogăția ce-o aveți,

23. Pe mine ca să mă puteți, Din mâna vrăjmașului meu, Elibera?” V-am cerut eu Ca de cei răi să mă scăpați? V-am spus să mă răscumpărați?

24. Nimica, eu nu v-am cerut. Acum – când starea, mi-ați văzut – Vă rog ca să mă învățați: Vorbiți, căci fi-veți ascultați! Doresc să înțeleg apoi, Cu ce-am greșit? Spuneți-mi voi! Cu ce-am păcătuit eu, oare?

25. O, cât sunt de-nduplecătoare Ale-adevărului cuvinte! Mustrările, de mai ‘nainte,

26. Ce dovedesc? Voi mă mustrați Pentru ce-am zis și nu aflați Decât doar vânt în ce-a vorbit Un biet om, deznădăjduit?

27. Pe-orfan, voi îl năpăstuiți! Prietenul, îl prigoniți!

28. Uitați-vă vă rog, la mine! N-am să vă mint – asta știți bine.

29. Nedrepți, vă rog, ca să nu fiți! Vă-ntoarceți și mărturisiți Cum că eu sunt nevinovat!

30. Am spus ceva, necugetat? Rostit-am vreo nelegiuire? Nu știe gura mea-n vorbire, Răul, să îl deosebească, Ferindu-se să îl rostească?”