Iov 7 VDCL

1. Oare n‐are omul o viață de luptă pe pământ? Și nu sunt zilele lui ca zilele unui simbriaș?

2. Cum dorește robul după umbră și cum își așteaptă simbriașul simbria,

3. așa mi s‐au dat luni de amăgire, și mi s‐au numărat nopți de trudă.

4. Dacă mă culc, zic: când mă voi scula și își va încheia noaptea măsura? Și sunt sătul de frământări până în zorile zilei.

5. Carnea îmi este acoperită de viermi și de coji de pământ, îmi crapă pielea și face puroi.

6. Zilele mele trec mai repede decât suveica țesătorului și se sfârșesc fără nădejde.

7. Ah, adu‐ți aminte că viața mea este o suflare; ochiul meu nu va mai vedea binele.

8. Ochiul celui ce mă privește nu mă va mai vedea; ochii tăi vor fi peste mine și nu voi mai fi.

9. Norul se împrăștie și trece; așa și cel ce se pogoară în Șeol nu se mai scoală.

10. Nu se mai întoarce la casa sa, și locul său nu‐l mai cunoaște.

11. De aceea nu‐mi voi mai stăpâni gura; voi vorbi în strâmtorarea duhului meu, mă voi tângui în amărăciunea sufletului meu.

12. Oare sunt o mare, sau un balaur de mare, de pui străji în jurul meu?

13. Dacă zic: Mă va mângâia patul meu, culcușul meu îmi va alina durerea:

14. atunci mă înspăimânți prin visuri, mă îngrozești cu vedenii;

15. și sufletul meu alege sugrumarea, și mai bine moartea decât oasele mele!

16. M‐am scârbit; nu voi trăi în veac! Lasă‐mă, căci zilele mele sunt o suflare!

17. Ce este omul de‐l mărești și‐ți pui inima pe el,

18. și‐l cercetezi în fiecare dimineață și‐l încerci la fiecare clipă?

19. Pentru ce nu‐ți abați ochii de la mine și nu mă lași liniștit până îmi voi înghiți scuipatul?

20. Am păcătuit: ce ți‐am făcut? Păzitorule de oameni, de ce m‐ai făcut să fiu ținta loviturilor tale, de‐mi sunt o povară mie însumi?

21. Și pentru ce nu‐mi ierți păcatul meu și nu faci să treacă nelegiuirea mea? Căci acum mă voi culca în pulbere și mă vei căuta și nu voi mai fi.