Ioan 3 BIV2014

1. În numărul fruntașilor – Din rândul Fariseilor – A fost un om, deosebit, Cari, Nicodim, era numit.

2. Acesta merse, la Iisus, Noaptea, în taină, și I-a spus: „Învățătorule, știm bine, Că Dumnezeu este cu Tine, Că de la Domnul, ai venit. Lucrul acesta e vădit, Căci nimeni nu ar fi putut, Să facă, tot ce ai făcut, Neînsoțit de Dumnezeu.”

3. Iisus a zis: „Drept îți spun Eu, Că-ngăduit e omului, Ca-mpărăția Domnului, S-o vadă – altfel, e-n zadar – Doar dacă se va naște iar.”

4. Când auzi, așa ceva, „Cum poate, oare, cineva, Iar, a se naște?! E vreo cale, Ca-n pântecele mamei sale, Să intre-un om bătrân, ‘napoi, Spre a se naște iar, apoi?!” – A întrebat Nicodim. „Eu” –

5. A zis Iisus – „la Dumnezeu – Îți spun – că în Împărăție, Intră doar cel care-o să fie, Din apă și din Duh, născut.

6. Cel cari, din carne, e făcut, E numai carne, dar acel Născut din Duh, duh e și el.

7. Nu te mira! E în zadar! Va trebui să te naști, iar!

8. Tu, vântul, îl auzi vuind Și-l simți când bate, neștiind, De unde, el, spre tine-aleargă, Nici încotro are să meargă, Purtat pe aripi de văzduh; Așa-i și cel născut din Duh.”

9. „Cum e posibil?! Vrem să știm! Ne spune!” – zise Nicodim.

10. Iisus răspunse: „Tu ești cel, Care-l înveți, pe Israel, Și nu pricepi ce-am încercat

11. Să-ți tălmăcesc? Adevărat Este, că noi spunem ce știm: Doar ce-am văzut, mărturisim. Dar voi, în neștiința voastră, Respingeți mărturia noastră.

12. Vă-ntreb dar, căci Eu am văzut, Dacă, de voi, n-am fost crezut, Când despre lucruri pământești Vorbeam, atunci, cele cerești, O să le credeți? Negreșit,

13. Nimeni, în cer, nu s-a suit, Decât Cel care locuiește În cer, și-acuma, vă vorbește. Deci, numai Fiul omului, S-a pogorât, din cerul Lui.”

14. „Și, precum Moise a-nălțat, Când – din aramă – a turnat, Șarpele-acela, în pustie, Asemenea are să fie – ‘Nălțat – și Fiul omului,

15. Ca toți, care-n Numele Lui, Vor crede, viață, să primească Și-n veșnicie, să trăiască.

16. Atât de mult, Domnu-a iubit Lumea, încât, a dăruit, Pe Fiul Său, ca-n acest fel, Oricine crede-va în El, Din viața cea vremelnică, Să treacă-n viață veșnică.

17. Prin Fiul Său, Dumnezeu vrea Ca mântuire să îi dea, Lumii – acesta-i al Său țel – Nu să o judece, prin El.

18. Cine-n El crede, e scăpat Și nu mai este judecat; Căci judecată s-a făcut Acelui care n-a crezut În Numele singurului Fiu Prea Iubit, al Domnului.

19. Aflați că astă judecată Șade în faptul că odată Ce peste lume-a răsărit Lumina, oameni-au iubit Bezna, mai mult decât lumina, Crezând că ea le-ascunde vina, Cu mantia tenebrelor, Rele fiind faptele lor.

20. Cel care, răul, săvârșește, Raza luminii, o urăște Și, niciodată, n-o să vină, Să se arate, în lumină, Pentru ca răul făptuit, Să nu fie descoperit;

21. Dar cel ce-n adevăr lucrează, Vine: lumina-i luminează Faptele bune, tot mereu, Căci sunt făcute-n Dumnezeu!”

22. Iisus veni, după aceea, Cu ucenicii, în Iudeea. Aici, în timpul cât a stat, Pe mult norod, a botezat.

23. În Enon – la Salim – la fel, Ioan a botezat și el, Căci multe ape se aflau, În acel loc, și mulți veneau, De primprejur – femei, bărbați – Voind să fie botezați.

24. Încă nu fuse-ntemnițat Ioan. Atuncea, s-a iscat

25. O mică ceartă, cu privire La datina de curățire, Între discipolii pe care Ioan Botezătoru-i are, Și un Iudeu. Ei, toți, s-au dus, În fața lui Ioan, și-au spus Păsul, ca el să înțeleagă,

26. Și-apoi, în urmă, să aleagă Ce este drept, în spusa lor. Au zis dar, către-nvățător: „Ascultă-ne puțin, Ioan: Acela, de peste Iordan – De care ne-ai mărturisit – Și El botează. Am venit Să-ți spunem că, în acest fel, Toți oamenii se duc la El.

27. Ioan, atunci, a cuvântat: „Omul primește ce-i e dat, Din cer. Atâta doar! Vedeți?

28. Voi înșivă, martori, sunteți, C-am zis: „Hristosul, nu sunt eu, Ci sunt trimis de Dumnezeu Spre-a merge înaintea Lui”.

29. Mireasa este-a mirelui; Prietenul acestuia, Ce bucurie va avea, Că șade-alăturea de mire, Putând s-asculte-a sa vorbire! Acum, această bucurie Care îmi este dată mie – Aflați dar – că este deplină Și, veșnic, ea are să țină.

30. El trebuie, mereu, să crească Și, în putere, să sporească, În timp ce eu, de-acum, urmez – ‘Nainte-I – să mă micșorez.

31. Acela care, din cer, vine, E mai presus de toți, de mine. Cel care e de pe pământ, E pământesc. Al său cuvânt, De-asemenea, e pământesc; Însă, Acel ce e ceresc – Acela care, din cer, vine – E mai presus de orișicine.

32. El, ce-a văzut, mărturisește Și, totuși, nimeni nu primește Ceea ce a mărturisit.

33. Cel care, însă, a primit Vorbele Lui, adeverește Că Domnul, adevăr, rostește.

34. Cel cari, de Domnul, e trimis, Spune ceea ce El I-a zis. Doar adevăr, are în gură, Căci Domnul nu-i dă, cu măsură, Din Duhul Sfânt. El Îl iubește

35. Pe Fiul Său și dăruiește, Tot ceea ce a fost zidit, În mâna Fiului iubit.

36. Cel care crede-n al Său Fiu, În vecii vecilor, e viu, Căci viață veșnică primește; Dar cel care-L nesocotește – Deci nu crede în Fiul Lui – Simți-va mâna Domnului, Cum îl apasă, cu mânie, Și șters, din viață, va să fie.”