Ioan 5 BIV2014

1. Apoi, un praznic a urmat; Iisus, cu ai Săi, a plecat Pân’ la Ierusalim. Avea

2. Ierusalimul, atuncea, O renumită scăldătoare. Erau, acolo, cinci pridvoare, Drept adăpost bolnavilor. Chiar lângă Poarta Oilor, Se afla ea, și s-a numit Betesda. Ea a găzduit

3. Pe mulți nenorociți. Erau Orbi, șchiopi, uscați, care-așteptau, Plini de speranță, în pridvoare, Să miște apa-n scăldătoare.

4. Căci îngerul – din când, în când – Din înălțimi, venea. Zburând, În scăldătoare, el intra Și apa ei o tulbura. Primul bolnav cari reușise Să intre-n apă, se vădise A fi, pe dată, lecuit, De orice ar fi suferit.

5. Printre bolnavi, atuncea, fuse, Un biet olog care zăcuse Treizeci și opt de ani, săracul, Fără ca să își afle leacul.

6. Pe acest om nenorocit, Într-un ungher, când l-a zărit, L-a întrebat Iisus Hristos: „Ai vrea să fii tu, sănătos?”

7. „Cum să nu vreau, sărman de mine” Răspunse el, „dar nu e cine, Ca să mă vâre-n scăldătoare, După a apei tulburare; Căci până când iau eu aminte, Sar alții și mi-o iau ‘nainte.”

8. „Te scoală-ndată! Patu-ți ia, Și umblă!” – Domnul zisu-i-a.

9. Ologu-ndată, sănătos S-a și făcut și-apoi, de jos, El, patul, și l-a ridicat, Mergând, deși era Sabat.

10. Mulți din Iudeii ce-l vedeau Purtându-și patul, îi ziceau: „N-ai voie, să ridici ăst pat, Căci este ziua de Sabat.”

11. Dar el răspunse: „Negreșit, Cel care m-a tămăduit, Mi-a zis așa: „Patu-ți ridică Și umblă, fără nici o frică!”

12. Atunci, Iudeii au voit Să știe: „Cine-a poruncit, Să-ți ridici patul, iar apoi, Să umbli? Vrem să știm și noi!”

13. El n-a răspuns – căci n-a știut – Pentru că Domnul, nevăzut, Făcutu-S-a, din locu-acel, După ce-l vindecă, pe el.

14. Mult mai târziu, Domnul Iisus, La Templu, l-a aflat și-a spus: „Iată că sănătos tu ești. De-acum, să nu păcătuiești, Să nu te-atingă vreo urgie Și mult mai rău, apoi, să-ți fie!”

15. Omul acel, iute, s-a dus, Spunând, la toți, cum că Iisus E Cel care l-a vindecat.

16. Iudeii, de cum au aflat, L-au urmărit, fără-ncetare, Cătând prilej, să Îl omoare, Căci își făcea, lucrarea Lui, În zilele Sabatului.

17. Iisus le spuse: „Tatăl Meu Lucrează, pân-acum; iar Eu, Tatălui Meu, M-alăturez Și-asemeni Lui, și Eu lucrez.”

18. Iudeii, când L-au auzit, Și mai mult, moartea, I-au dorit, Pentru că El a dezlegat, Ziua lor, sfântă, de Sabat, Și pentru că zicea, mereu, Că Fiu Îi e, lui Dumnezeu, Făcându-Se – prin vorba Lui – Deopotrivă, Domnului.

19. Iisus, cuvântul, a luat, Zicând: „Vă spun, adevărat, Că Fiul – să-nțelegeți bine! – Nimic nu face, de la Sine. Ci tot ce face, a văzut, Cum al Său Tată a făcut. Ceea ce Tatăl săvârșește, Și Fiu-apoi înfăptuiește.

20. Fiul, iubit, este, de Tată; De-aceea, El, mereu, I-arată Ceea ce face. În curând, Are să vină vremea când, Lucrări mai mari, o să-I arate, Ca voi – văzând, atuncea, toate Acelea – să vă minunați.

21. De-asemenea, vreau să aflați, Că tot așa, cum Tatăl știe – Dând viață – morții, să învie, Și Fiul Său face la fel, Dând viață numai cui vrea El.

22. Nimeni nu este judecat, De Tatăl, căci El a lăsat Aceasta-n măna Fiului, Când i-a încredințat-o Lui,

23. Pentru ca toți să Îl cinstească, Pe Fiu, și să Îl prețuiască, Precum, pe Tatăl, Îl cinstesc. Cei cari, pe Fiu, nu-L prețuiesc, Îl necinstesc – v-o spun deschis – Pe Tatăl, care L-a trimis.

24. Adevărat spun – Domnul vede – Celui ce-ascultă și-apoi crede, Cuvintele care le-am zis, Crezând în Cel ce M-a trimis, Veșnica viață-i va fi dată Și nu vine, la judecată.

25. Adevărat zic: în curând, Veni-va ceasul acel, când – A și venit, azi e-acea zi – Pe Fiu, morți-l vor auzi, Iar cei care-L vor asculta, Dintre cei morți, s-or deștepta.

26. Cum Tatăl are viață-n Sine, A hotărât, că este bine, Ca să Îi dea și Fiului, Să aibă-n Sine, viața Lui.

27. Astfel, puteri, I-a dăruit, Să judece tot, negreșit, Căci El e Fiul omului.

28. Au să audă, glasul Lui, Toți cei care-s înmormântați. De-aceea zic: nu vă mirați, Când – auzind a Lui cuvinte –

29. Ieși-vor morții, din morminte. Cel care binele-a lucrat, La viață, fi-va înviat; Iar cel, cari rău să facă, știe, La judecată, va să-nvie.

30. Așadar, să-nțelegeți bine: Nimic nu fac Eu, de la Mine, Ci judec cum am auzit. Și iată, dreaptă, s-a vădit Că este a Mea judecată, Fiindcă nu cat, niciodată, Să Îmi fac voia – cum am zis – Ci-a Tatălui, cari M-a trimis.”

31. „Dacă, doar Eu mărturisesc, De Mine, și adeveresc, Atuncea, a Mea mărturie, Adevărată, n-o să fie.

32. Dar e un Altul care vine, Mărturisindu-vă, de Mine, Și-această mărturie, dată De El, este adevărată.

33. Soli, la Ioan, ați repezit Și-atunci, el a mărturisit Pentru-adevăr, neîncetat.

34. Nu vreau să spun că Mi s-a dat, Acuma, a Mea mărturie, De la un om. Vreau să se știe, Căci v-am vorbit, ca voi să fiți – Cunoscând totul – mântuiți.

35. Ioan era lumina trează, Care, puternic, luminează, Iar voi, cu toți, ați vrut să fiți, De-a lui lumină-nveseliți.

36. Acum, voiesc să se mai știe, Că o mai mare mărturie – Decât a lui Ioan – am Eu, Căci Tot ce-Mi dete Tatăl Meu – Lucrări pe cari le săvârșesc – De Mine, vă mărturisesc. Pentru-a pricepe orișicine, Că Tatăl M-a trimis, pe Mine,

37. Chiar Tatăl Meu mărturisește Și despre Mine-adeverește. Voi, glasul, nu I-ați auzit Și nici fața, nu I-ați zărit.

38. Cuvântul Lui, nu a putut Rămâne-n voi, căci n-ați crezut – Și nici nu credeți – în Acel Care va fost trimis, de El.

39. Scripturile, le cercetați, Căci – viață veșnică – sperați, În ele, a găsi. Ei bine, Ele mărturisesc, de Mine!

40. Totuși, la Mine, nu veniți, Ca astfel, viață, să primiți!

41. Nu vreau a strânge, pentru Mine, Slava, ce de la oameni, vine.

42. Voi nu aveți, precum văd Eu, Iubire, pentru Dumnezeu.

43. Eu, În al Tatălui Meu Nume, Venit-am, în această lume, Și totuși, nu-s – de voi – primit. Un altul, când va fi venit – În propriu-i nume – imediat, De voi, el fi-va acceptat.

44. Cum credeți voi, care umblați Doar după slava ce vi-o dați Unii la alții, tot mereu? De ce, slava lui Dumnezeu, Nu încercați să o găsiți?

45. Să nu credeți că-nvinuiți Veți fi de Mine-n fața Lui – Adică-n fața Tatălui – Pentru că o să se găsească Cine să vă-nvinovățească: Moise vă-nvinuie, în care, V-ați pus nădejdea, fiecare.

46. Dacă, pe Moise, chiar l-ați crede, Voi, și pe Mine-atunci, M-ați crede, Căci el, în cele ce va scris, De Mine, tot mereu, va zis.

47. Dar dacă voi nu ați crezut, Ce a scris el, cum ați putut – Sau mai degrabă, cum puteți? – Al Meu cuvânt, să îl credeți?”