Iona 1 BIV2014
1. Din cer, un glas s-a auzit Și iată ce i-a poruncit Cuvântul Domnului Cel Viu, Aceluia cari îi e fiu Lui Amitai și s-a vădit Precum că Iona s-a numit.
2. „Iona! Te scoală în picioare! Te pregătește de plecare, Pentru că vreau să te trimit Pân’ la Ninive! S-a suit, La Mine, a ei răutate! Du-te de intră în cetate Și împotriva ei apoi Strigă ceea ce spune-ți-voi!”
3. Grăbit, Iona s-a ridicat Și înspre Tars a alergat, Departe – după gândul lui – Ascuns de Fața Domnului. La Iafo – astfel – a venit, Unde-o corabie-a găsit. A dăruit prețul cerut Și a pornit cu-al său avut Spre Tars, spunându-și tot mereu Că va scăpa de Dumnezeu.
4. Era corabia pe mare, Când iată, ca din întâmplare, Un vânt năprasnic și furios S-a repezit vijelios Să o scufunde în abis. Vântul, de Dumnezeu trimis, Învolburat-a marea toată Gata fiind de-a fi sfărmată „Coaja de nucă” zgâlțâită De furia-i dezlănțuită.
5. Corăbierii s-au temut Și-altă scăpare n-au văzut, Decât să-l strige fiecare Pe dumnezeul ce îl are. Apoi, în mare-au aruncat Uneltele și-au ușurat Corabia, cât au putut. Cât timp aceștia s-au bătut Cu uraganu-nfuriat, Iona dormea, fiind culcat În cală, legănat de vise.
6. Cârmaciul îl găsi și-i zise Cu glasul tremurând de teamă: „Degrabă, scoală-te și cheamă Și tu pe Dumnezeul tău Căci poate El, din locul Său, De noi se-ndură și din ape, Cu viață, are să ne scape!”
7. S-au străduit și au făcut Tot ce-au gândit și au crezut Că este bine, iar apoi, „Să îl aleagă, dintre noi, Sorții, pe cel ce-i cel vinovat!” – Ziseră când seama și-au dat Că în zadar li-e truda toată, Căci multă vreme n-au să poată, Pe ape, vasul să și-l țină. Au tras la sorți și-ntreaga vină Pentru furtună, a căzut
8. Pe Iona. „Vai! Ce ne-ai făcut?”– Înspăimântați l-au întrebat. „Ne spune, încotro-ai plecat? De unde vii? Ce-ai făptuit De-astă urgie ne-a lovit?” – Curioși, au vrut cu toți să știe. „Dar ce ești tu, de meserie? Care îți este țara, oare? Din ce neam ești, între popoare?”
9. Iona răspunse: „Sunt Evreu. Mă tem de Domnul Dumnezeu, Făuritorul cerului, Al mării și-al pământului!”
10. Mai tare s-au înspăimântat Oameni-acei, și-au întrebat: „De ce-ai făcut în acest fel?” – Căci ei aflaseră că el, Din fața Domnului, fugea –
11. „Acuma dar, ce am putea Să facem să se potolească Marea, să nu ne înghițească?”
12. Iona a zis: „Să mă luați, Și-n mare să mă aruncați, Căci se va potoli apoi – O să vedeți – față de voi, Pentru că din a mea pricină Sunteți loviți, fără vreo vină.”
13. Corăbieri-acei vâsleau Din răsputeri, dar nu puteau Să se îndrepte spre uscat, Căci uraganu-nfuriat Mai tare li-e era-mpotrivă Mai mult ducându-i în derivă.
14. Atunci, spre Domnu-și ridicară Privirile și Îi strigară: „Doamne! Să nu ne prăpădești Pentru-acest om! Să ne păzești De apăsarea de păcat A sângelui nevinovat! Căci Tu doar, dintre dumnezei, Ești singur care faci ce vrei!”
15. Apoi, pe Iona l-au luat Și peste bord l-au aruncat, Iar marea, cum l-a înghițit, Îndată s-a și potolit.
16. Corăbierii s-au temut De Domnul – după ce-au văzut Toate acestea – mult mai tare, Și Îi făcură fiecare, Acolo, câte-o juruință, Cum au crezut de cuviință. Apoi, o jertfă au adus Spre-al îmbuna pe Cel de Sus.
17. Un pește mare-a pregătit Domnul, care l-a înghițit Pe Iona, când l-au aruncat În mare și trei zile-a stat – În bezna cea de nepătruns Din burta peștelui – ascuns.