Judecătorii 21 BIV2014

1. Bărbații toți, din Israel, La Mițpa, au jurat, astfel: „Iată că nimeni dintre noi, Nu își va da fata apoi, După bărbații care vin Din ramura lui Beniamin.”

2. Apoi, întregul Israel S-a adunat iar, la Betel. Au stat în fața Domnului, Plângând cu toți, ‘naintea Lui, Până când seara s-a lăsat.

3. În urmă, ei L-au întrebat Pe Domnul: „Cum de s-a putut, Acuma, de s-a petrecut Așa un lucru-n Israel, Ca să lipsească – în ăst fel – O seminție, dintre noi?”

4. Poporul s-a sculat apoi, În zorii zilei, și-a zidit Altar, pe care a jertfit Arderi de tot, având menire De jertfe pentru mulțumire – Aduse-n fața Domnului – Arse de para focului.

5. Israeliți-au zis apoi: „Cine sunt cei cari – dintre noi – Nu s-au suit la adunare, Atunci când mers-am fiecare, Să stăm în fața Domnului, Pentru a cere sfatul Lui?” De-aceea ei au întrebat, Pentru că toți s-au fost legat, Cu jurământ, contra oricui N-ar merge-n fața Domnului, La Mițpa. Ei, când au jurat, În acest fel, au cuvântat: „Cu moartea, fi-va pedepsit, Cel ce, la Mițpa, n-a venit!”

6. De Beniamin – fratele lor – Apoi, Israeliților, Rău le-a părut și au vorbit: „Iată că azi am nimicit O seminție, bunăoară, Care din Beniamin pogoară.

7. Acuma, după toate-aceste, Cum facem rost dar, de neveste, Pentru cei care au scăpat Cu viață, căci noi am jurat Precum că nimeni, dintre noi, Nu-și va mai da fetele-apoi, După bărbații care vin Din ramura lui Beniamin?”

8. După ce mult timp s-au gândit, S-au întrebat, într-un sfârșit: „E cineva, aicea, care Să nu fi fost la Mițpa, oare, Să stea în fața Domnului?” Din țara Galaadului – Din Iabes – nimeni nu venise Când Israelul se-ntâlnise La Mițpa, într-o adunare.

9. Făcut-au și o numărare A celor ce s-au adunat Acolo, și au observat Căci cei din Iabesul pe care Ținutul Galaad îl are, În tabără nu s-au suit Când tot poporul a venit Să stea în fața Domnului, La Mițpa-n adunarea Lui.

10. Atunci, douăsprezece mii – Din ai lui Israel copii – Au fost trimiși, în contra lor, Să nimicească-al lor popor. Iată porunca ce-au primit, Când către Iabes au pornit: „Prin ascuțișul sabiei, Treceți bărbați, copii, femei!

11. Bărbații, să-i ucideți voi! Veți omorî femei apoi, Dar numai pe acelea care Știu ce înseamnă-mpreunare Cu un bărbat. Acum, porniți Și-ntocmai să îndepliniți Poruncile ce vi s-au dat!”

12. Ei, către Iabes, au plecat – În Galaad – și au găsit Fete care s-au dovedit Fecioare. Fetele-acele, La patru sute, fost-au ele. În urmă, ele-au fost luate, Fiind la Silo-apoi mutate, În țara Canaanului, În tabăra poporului.

13. Israeliți-au repezit – În Beniamin – soli, și-au vestit Precum că pace-au încheiat, Căci Beniamiții s-au aflat La stânca lui Rimon. Apoi,

14. Să se întoarcă înapoi, Au fost lăsați fiii pe care Neamul lui Beniamin îi are. Fetele care-au fost luate Din Galaad, lor, le-au fost date. Dar fetele ce le aveau, Puține-n număr se vădeau.

15. Poporului i-a părut rău, De Beniamin, fratele său – În clipa-n care a văzut Că o spărtură a făcut Domnul, în neamul cel pe care, În lume, Israel îl are.

16. Cei mai bătrâni au zis apoi: „Cum să găsim – acuma – noi, Neveste pentru-acești bărbați, Cari sunt din Beniamin scăpați? Căci pe femeile pe care Neamul lui Beniamin le are – În luptele care s-au dat – Noi le-am ucis, nu le-am cruțat.”

17. Apoi au spus: „Cei care vin Din ramura lui Beniamin, Să își păstreze moștenirea, Să nu se-ajungă la pieirea Acestei seminții pe care, Neamul lui Israel o are.

18. Dintre-ale noastre fete, noi Nu vom putea lua apoi, Ca să le dăm, soții să fie În Beniamin. Bine se știe, Că Israelul a jurat, Zicând: „Să fie blestemat Acela care o să vrea, Pe fiica lui, ca să o dea – Nevastă – pentr-un Beniamit!”

19. Au mai stat mult de s-au gândit, Și-au cuvântat, în urmă: „Iată, În fiecare an, o dată, Este o mare sărbătoare În cinstea Domnului. Ea are, Numai la Silo, să se țină Și multă lume o să vină. La miazănoapte de Betel Se află Silo. Locu-acel E așezat spre răsărit, Față de drumul ce-a suit De la Betel și s-a-ndreptat Către Sihem. El e aflat La miazăzi de-acel ținut, Cari drept Lebona-i cunoscut.”

20. Apoi, fiilor cei pe care Neamul lui Beniamin îi are, Le-au poruncit: „Veți merge voi, Ca să pândiți, în vii, apoi.

21. Fete, din Silo, au să vie, Cari au să joace, pe câmpie, Voi veți ieși – atunci – din vii, Să vă luați – astfel – soții. Cu ele, să vă însurați Și-n Beniamin, apoi, să stați.

22. Dacă părinții fetelor, Sau – de asemeni – frații lor Au să se plângă mai apoi, Atuncea le vom spune noi: „Pe fete, vă rugăm – dragi frați – Acum, nouă să ni le dați, Pentru că nimeni dintre noi – Câte-o nevastă – în război, Nu și-a luat. Nu voi le-ați dat La Beniamiți, deci, vinovat, Nu poate, nimeni dintre voi, Să fie dovedit apoi.”

23. Fiii lui Beniamin – atunci – Au împlinit aste porunci. Neveste-ndată și-au luat – Din fetele care-au jucat – Pe care le-au răpit apoi Și fiecare, înapoi – În țara lui – s-a-ntors grăbit, În moștenirea ce-a primit. Din nou, cetăți, și-au ridicat Și-n ele-apoi, s-au așezat.

24. Când toate-acestea s-au sfârșit, Israeliții s-au grăbit Să plece-n moștenirea lor, La casele părinților Și la familiile care Îi aștepta pe fiecare.

25. În acel timp, nu s-a aflat – În Israel – vreun împărat, Și fiecare-atunci făcea Numai ceea ce îi plăcea.