Plângerile 1 BIV2014

1. Vai! Cât e de nenorocită Și-acuma șade părăsită Cetatea-n care, altădată, Mare mulțime-a fost aflată! Ca și o văduvă, e ea! Dacă-nainte se vădea Mare-ntre neamuri, iar sub soare, Fruntașă fost-a-ntre popoare, Iată că e nenorocită, Căci astăzi este înrobită!

2. Noapte de noapte-amarnic plânge, Iar lacrima i se prelinge Pe-obraji și nu e nimenea Ca mângâiere să îi dea, Pentru că fost-a părăsită De cei de cari era iubită Și-acum, toți oamenii acei Au devenit vrăjmașii ei.

3. În pribegie e plecat Iuda, căci este apăsat. Din pricină că-i greu muncit, Ajuns-a a fi izgonit, Iar locuința-i se vădește Că între neamuri se găsește. Acolo, el nu află tihnă Și n-are parte de odihnă! Prigonitori l-au atacat, Când el era mai strâmtorat.

4. Iată-n Sion, pe al său drum, Numai tristețe e acum, Pentru că nu sunt călători Să-l calce-n prag de sărbători. Pustiu-n poarta lui se-așează, Iar ai lui preoți, toți, oftează. Mâhnite-s ale lui fecioare, Iar o tristețe-apăsătoare, Iată, asupră-i s-a întins Și-n a ei mreajă l-a cuprins.

5. Iată, ai lui asupritori Se-arată-a fi biruitori Și toți vrăjmașii lui, vădiți, Acum ajuns-au mulțumiți, Pentru că Domnul l-a smerit Fiindcă a păcătuit. Copiii i-au ajuns să-i fie, De-asupritori, duși în robie.

6. S-a dus podoaba cea pe care Fiica Sionului o are. Toți căpitanii ei cei mari Ajuns-au ca niște cerbi cari, Peste câmpie, rătăcesc, Însă pășune nu găsesc. Astfel, puterea-i părăsește În fața celui ce-i gonește.

7. În zilele necazului Și-ale ticăloșiei lui, Ierusalimul ia aminte La zilele de dinainte, La bunătățile pe care Le-a tot avut fără-ncetare, De mult, în zilele lui bune Din vremile cele străbune. Când a căzut poporul lui În mâna-asupritorului, Nu s-a găsit nici un popor Ca să îi vină-n ajutor, Iar cei care îl dușmăneau, De prăbușirea lui, râdeau.

8. Ierusalimul – negreșit – Un greu păcat a săvârșit! De-aceea a ajuns astfel, Iar azi, o scârbă este el. Aceia care se vădeau Că mai ‘nainte-l prețuiau, Acuma îl disprețuiesc, Căci goliciunea i-o zăresc. El însuși vede, se-ntristează, Se-ntoarce, iar apoi oftează.

9. Necurăția s-a lipit De haina lui, necontenit, Iar el nici măcar nu gândea La ce sfârșit poate avea. Căzut-a greu de tot și iată, Nimeni nu-l mângâie vreodată. „Vezi-mi a mea ticăloșie Doamne și milă să Îți fie, Căci cel care mă dușmănește, Iată-l ce mult se semețește!”

10. Asupritorul și-a întins Mâna și astfel a cuprins Tot ceea ce se dovedea Că mai de preț și scump avea. Ba încă, a mai văzut cum, La sfântul său Locaș, acum, Neamuri s-au strâns și-au cutezat, În el apoi să fi intrat, Deși Tu n-ai îngăduit Lucrul acest, ci-ai poruncit Ca să nu intre nimenea Și-n adunarea Ta să stea!

11. Poporul lui umblă plângând Și cată pâine, suspinând. Ale lui lucruri scumpe-avute, Pe pâine doar au fost vândute, Spre a putea, în acest fel, Să își păstreze viața el. „Privește Doamne, negreșit, Și vezi cât sunt de înjosit!”

12. „Priviți-mă acuma, bine, Voi ce-ați trecut pe lângă mine Și spuneți de, asemenea, E vreo durere, cu a mea, Cu cea pe cari o sufăr eu, Căci sunt lovit de Domnul meu Și-ajuns sunt de a Lui urgie, În zilele Lui de mânie!

13. Un foc a azvârlit, de sus, Pe care-n oase mi l-a pus. Sub pași, un laț, mi-a-ntins apoi, Făcându-mă să dau ‘napoi. Cu pustiire m-a lovit Iar lâncezeala m-a sleit, În toate zilele. A-ntins

14. Mâna asupra mea; m-a prins Și mi-a legat jugul pe care Nelegiuirea mea îl are. Nelegiuirile acele, De gât, îmi sunt legate ele, Iar relele înfăptuite Se-arată-a fi bine-mpletite. Frântă a fost a mea putere, Căci Domnul – după a Lui vrere – M-a dat în mâna celor cari Se dovedesc a fi mai tari Și-n nici un fel nu reușesc, Ca lor, să mă împotrivesc.

15. Domnul trântit-a la pământ, Pe cei care, viteji, îmi sânt. O oaste, a strâns El apoi, Și împotrivă-mi, cu război, Ea a pornit, să mă lovească Și tinerii să-mi nimicească. Precum în teasc, Domnu-a călcat, Peste cea care s-a chemat A fi drept fiica cea pe care Neamul Iudeilor o are.

16. De-aceea plâng, neîncetat, Pentru că S-a îndepărtat De mine, Cel care putea Ca mângâiere să îmi dea, Care putea să mă vegheze Și viața să-mi învioreze. Vrăjmașul meu a biruit Și pe-ai mei fii, el i-a zdrobit.

17. Sionu-ntinde, rugător, Ale lui brațe, tuturor, Însă nu este nimenea Care să-l poată mângâia. Iacov este înconjurat, Căci Domnul l-a împresurat, Acum, cu toți acei pe care, Vrăjmași ai săi, Iacov îi are. Ierusalimul e găsit Doar bun pentru batjocorit.

18. Domnul e drept, căci ne-ncetat, Doar răzvrătire-am arătat Față de tot ce-a poruncit Că trebuie a fi păzit. Popoarelor, mă ascultați Și-a mea durere o aflați! Fecioarele ce le-am avut Și tinerii ce i-am crescut, Acum, ajuns-au ca să fie Luați și duși în grea robie.

19. Pe-ai mei prieteni i-am chemat, Dar ei, cu toți, m-au înșelat. Bătrânii și ai mei preoți Iată că au murit cu toți, Căutând hrană, în cetate, Spre-a le fi viețile salvate.”

20. „Doamne, Îți pleacă-al Tău obraz Ca să privești al meu necaz. Te uită Doamne, Te rog eu, Cum fierbe tot lăuntrul meu. Mi s-a întors inima-n mine, Căci, neascultător – știu bine – Necontenit, m-am arătat. Afară, fost-am atacat De sabie, tăind pe cei Care au fost copii ai mei, Iar înăuntru se vădea Precum că moartea stăpânea.

21. M-au auzit c-am suspinat, Dar nimeni nu m-a mângâiat. Vrăjmașii mei primit-au știre Despre a mea nenorocire Și bucuria i-a umplut În clipa-n care au văzut Cum că necazul care vine, Asupra mea, e de la Tine. Însă eu știu că va apare Și pentru ei, o zi în care Tu îi vei face ca să fie Și ei, atunci, asemeni mie.

22. Adună răutatea lor, În fața Ta și, tuturor, Fă-le la fel, cum am văzut Că mie însumi mi-ai făcut, Pentru că am păcătuit Și făr’delegi am săvârșit! Iată, suspinurile mele Multe se-arată-a fi și grele. Inima mea s-a-mbolnăvit, De tot ceea ce-a suferit.”