Luca 14 BIV2014

1. Un Fariseu L-a invitat, Pe Domnul – la un nou Sabat – La el, acasă, să prânzească. Alți Farisei – să-L urmărească, Îndeaproape – au venit Și cu atenție-au pândit.

2. Un om, cari dropică avea, În locu-acela se găsea. Astfel, bolnavul a fost pus, Grabnic, în fața lui Iisus. Toți Îl priveau, nerăbdători.

3. Atunci, pe-ai Legi-nvățători Și pe toți Fariseii – care Îl urmăreau, cu încordare – Domnul Iisus i-a întrebat: „Îngăduit e, în Sabat, Să vindeci?” Însă, ei tăceau,

4. Căci, să răspundă, nu-ndrăzneau. Apoi, El l-a tămăduit, Pe bietul om, și a vorbit:

5. „Care din voi, de s-a-ntâmplat, Să-i cadă-n ziua de Sabat, Copilul, boul, în fântână, Va sta, ca să aștepte până Va trece ziua, spre-a-l salva? Se poate oare-așa ceva? Nu îl va scoate imediat, Chiar dacă-i ziua de Sabat?”

6. Cu toții au tăcut, chitic, Căci n-au putut spune, nimic.

7. Văzând, pe cei care erau Poftiți la masă, cum grăbeau Către un loc fruntaș, Iisus, Această pildă, le-a mai spus:

8. „La nuntă, dacă ești poftit, Să nu te-areți nesocotit, Cătând locul întâi, la masă, Căci poate-un oaspete din casă, E mai cu vază, decât tine, Și n-o să-ți cadă, deloc, bine

9. Când omul care te-a poftit, Are să-ți spună: „Ai greșit Prietene! Dă locul tău, Acestui om! Îmi pare rău!” Atunci, vedea-vei, cu rușine, Că locul ultim, vei obține.

10. Dar dacă o să te așezi, Pe locul ultim, ai să vezi Cum, cel care te-a invitat, Va zice: „Nu te-ai așezat, Pe al tău loc. Du-te, mai sus.” Pe-un loc fruntaș, tu vei fi pus Și-astfel, atunci, astă mutare, Îți va aduce cinste mare, Printre toți ceilalți invitați,

11. La masa ‘ceea. Deci, aflați, Căci cel care s-a înălțat, Va fi smerit; dar ridicat, Va fi cel ce s-a dovedit, Că a știut a fi smerit.”

12. Apoi, celui care-L poftise, La masa sa, Iisus îi zise: „Când dai un prânz, sau dai o cină, Printre acei ce-i chemi să vină, Să nu se afle ai tăi frați, Neamuri, amici, vecini bogați. Ca nu cumva, după o vreme, Și ei, la masă, să te cheme, Pentru că, astfel, ți-ai luat Răsplata, pentru prânzul dat.

13. Ci când, o masă, dăruiești, Grijă să ai, ca să poftești Schilozi, șchiopi, orbi. Așa e bine

14. Și-atunci, ferice e de tine, Căci ei – răsplată – n-au să-ți dea; În schimb, răsplata, vei avea, Atuncea când vor fi treziți, Din morți, toți cei neprihăniți.”

15. Unul, din cei cari atunci sta, La masă, și Îl asculta, A zis: „Ferice va să fie, De cel care-n Împărăție, La Dumnezeu, o să prânzească!”

16. Sfârșit-a omul, să vorbească, Și-apoi, Iisus zise: „A dat Un om, o cină, și-a chemat Pe mulți, la masa ce-o gătise.

17. Când ceasul cinei lui sosise, Trimise-un rob, la cei poftiți, Și i-a chemat, zicând: „Veniți! Totul e gata, pregătit!”

18. Dar toți – parcă s-ar fi vorbit – Au început să se codească Și să se dezvinovățească. Primul a zis: „Am cumpărat, Azi, un ogor și, ne-apărat – Să-l văd – îmi e de trebuință! Mă iartă, mi-e cu neputință, La voi, să vin, cum am promis!”

19. Un altul, robului, i-a zis: „Luat-am cinci perechi de boi, Chiar astăzi, și nu pot, la voi, Să vin, la cină. Mă iertați, Dar boii trebuie-ncercați!”

20. Un altul zise: „Ce păcat! Tocmai acum, m-am însurat! Nu pot veni, la voi, la cină! Îmi pare rău, n-am nici o vină!”

21. Robul veni, precum s-a dus, Și, tot, stăpânului, i-a spus. Stăpânul s-a înfuriat Și-a zis, robului: „Imediat, Pe ulițe, ai să te duci, Și în piețe: îmi aduci, Acum, la masă, pe săraci, Pe ciungi, orbi, șchiopi! Așa să faci!”

22. La urmă, robul a venit Și-a zis: „Precum ai poruncit, Făcut-am, dar nu s-a umplut Odaia. Ce e de făcut?”

23. „Pe drum, la garduri, să te duci!”, Spuse stăpânul, „și-i aduci, Pe toți, pe care îi găsești! Dacă nu vor, ai să-i silești, Pentru că trebuie să vină, Ca să îmi fie casa, plină!

24. Vă spun că din cei invitați Întâi – și care-au fost chemați, La masă, dar n-au vrut să vină – Nu vor gusta, din a mea cină!”

25. Pe drum, Iisus era-nsoțit, De mult norod. El le-a vorbit:

26. „Omul acela, care vine, Și vrea să meargă după Mine, De nu-și urăște mamă, tată, Soață, copii, frați, n-o să poată Să fie, ucenicul Meu.

27. De-asemenea, vă mai spun Eu, Căci cel ce crucea nu își ia, Ca să pășească-n urma Mea, Nicicând, nu va putea să fie Un ucenic, potrivit Mie.

28. Cel care vrea să construiască Un turn, nu o să socotească Ce cheltuieli are să facă, Și-apoi, să știe sigur, dacă Poate sfârși ce-a început?

29. Căci n-ar vrea, după ce-a făcut Doar temelia, să constate Că, să-l ridice, nu mai poate, Și-apoi, să râdă toți, de el,

30. Și să-l bârfească: „Omu-acel A început să construiască, Dar n-a putut să isprăvească!”

31. Sau, cine-i acel împărat, Cari, până încă n-a plecat, La un război, nu chibzuiește, Nu șade și se sfătuiește Cu sfetnicii, de poate oare, Cu oastea pe care o are, Pe altul, de a-l înfrunta? Poate, cu zece mii, a sta, În fața împăratului Ce vine împotriva lui? Cu douăzeci de mii? Nu poate.

32. Atuncea, stă și se socoate, Cum că mai bine o să fie, De va trimite o solie, Prin care să îi ceară pace, Dușmanului, și-așa va face: De-ndată-i va trimite carte, Cât, încă, el este departe.

33. Acuma, revenind la noi, Exact la fel, este cu voi: Cel care nu leapădă toate, Să-Mi fie ucenic, nu poate!

34. Sarea e bună; dacă ea Își pierde gustul ce-l avea, Cum și-l va căpăta ‘napoi?

35. Nu-i bună, nici pentru gunoi, Nici la pământ, căci nu mai sară – E bună de-aruncat, afară! Cei, cu urechi de auzit, Să înțeleagă ce-am vorbit!”