Luca 15 BIV2014

1. Vameși și păcătoși veneau Și, pe Iisus, Îl ascultau.

2. Văzând aceasta, cărturarii Și Fariseii – toți mai marii – Pe seama lui Iisus, cârteau Și unii altora-și spuneau: „Pe păcătoși, El îi primește! Vedeți? Și-apoi, cu ei, prânzește!”

3. Dar gândul, le-a știut Iisus Și-această pildă, El le-a spus:

4. „Să-mi spuneți, care dintre voi, De are o sută de oi Și dacă, întâmpla-se-va, Ca una să-și piardă, cumva, Nu pleacă și nu răscolește Pășunea, până o găsește? Așa va face, vă spun vouă: Lasă pe cele nouă’șinouă, Și cată oaia rătăcită.

5. Când, în sfârșit, ea e găsită, Omul, pe umeri, și-o va pune,

6. Iar când ajunge-acasă, spune, La rude, la vecini, la frați: „Veniți, ca să vă bucurați, Cu mine-acum, căci mi-am găsit Oaia, ce mi s-a rătăcit!”

7. La fel, este și-n ceruri, sus, Precum e-n pilda ce v-am spus: Dacă, un singur păcătos, De pe pământ – de-aici, de jos – La pocăință, va să vie, Cu mult mai mare bucurie Va fi în ceruri – vă spun vouă – Decât ca pentru nouă’șinouă De inși, ce sunt neprihăniți, Ce nu trebuiesc pocăiți.

8. Sau, o femeie de-ar avea, Zece arginți (lei, drahme), ea, Dacă pe unu-l rătăcește, Nu-l va căta până-l găsește? Nu va aprinde o lumină? Cu mătura, nu o să vină? Și nu va mătura, prin casă, Până când banul o să iasă, De prin unghere, la iveală, Cum își făcuse socoteală?

9. După ce, banul, a găsit, Vecine, prietene-a poftit, Spunând: „Acum, îmi pare bine! Veniți! Vă bucurați, cu mine, Pentru că, iată, în sfârșit, Banul pierdut, l-am regăsit!”

10. Și între îngeri, o să fie Cu mult mai multă bucurie – În cer – dacă, de-aici, de jos, Se pocăiește-un păcătos.”

11. El a mai zis: „Un om avea, Doi fii, pe care îi iubea.

12. Mezinul, într-o zi, s-a dus, La al său tată și i-a spus: „Tată, eu am venit a-ți cere, Să îmi dai partea de avere, Pe care tu mi-ai rânduit-o.” Tatăl, averea, a-mpărțit-o Și, fiilor, le-a dăruit, Partea ce li s-a cuvenit.

13. Fiul cel mic și-a adunat, Tot ce avea, și a plecat, Să stea-ntr-o țară-ndepărtată. Dar viața, cea destrăbălată, Pe care-acolo, a trăit-o, Iute, averea, i-a-nghițit-o.

14. După ce, tot, și-a cheltuit, Peste-acea țară, a venit O foamete. Îi era greu, Era în lipsă, tot mereu, Și n-avea nici de-ale mâncării.

15. De un locuitor, al țării, Care era mai înstărit, A mers, atunci, și s-a lipit. Omul, ca slugă, l-a luat Și, turmele de porci, i-a dat, În grijă, să i le păzească.

16. Mult ar fi vrut, să se hrănească, Cu roșcovele porcilor. Însă, de bietul păzitor, Flămând, nimeni nu avea știre.

17. Feciorul și-a venit în fire Și-n gând, își zise: „Câți argați, La al meu tată, angajați, Belșug de pâine au, iar eu, De foame mor, pe-aici. Mie greu,

18. Însă, pleca-voi înapoi, La tatăl meu și-i spun apoi: „Știu, tată, c-am păcătuit, Față de tine, și-am greșit Chiar împotriva cerului. Iertare – pentru mine – nu-i, Căci m-am purtat ca un nemernic.

19. De-aceea, eu nu mai sunt vrednic Drept fiu al tău, să mă numesc. Mă iartă, pentru că-ndrăznesc, Să-ți cer, ca să mă faci argat!”

20. Îndată, el s-a și sculat Și, către casă, a pornit. Când, de departe, l-a zărit, Părintele s-a-nduioșat Și-n fața lui a alergat, Grăbindu-se, cât a putut. Pe-al său grumaz, el a căzut Și, cu mult drag, l-a sărutat.

21. Fiul i-a zis: „Sunt vinovat! Știu, tată, c-am păcătuit, Față de tine, și-am greșit Și împotriva cerului. Iertare – pentru mine – nu-i, Căci m-am purtat ca un nemernic. Al tău fiu, să mă chem, nu-s vrednic!”

22. Dar, tatăl său nu a mai stat Să îl asculte. A chemat, Robii, și a-nceput să spună: „Aduceți haina cea mai bună Și, pe-al meu fiu, să-l îmbrăcați. Inel, în deget, i-așezați, Și-ncălțăminte, în picioare!

23. Luați vițelul cel mai mare! Tăiați-l, căci ne pregătim Să bem și să ne veselim!

24. Pe fiul care mi-a plecat, Mort l-am crezut, dar a-nviat. Feciorul ce mi-a fost pierdut, Găsit e! Azi, l-am revăzut.

25. Fiul cel mare nu știa Nimic, din ce se petrecea, Căci, pe ogor, era plecat. Seara – când s-a apropiat, De casă – a rămas uimit, Când muzică a auzit Și jocuri. Grabnic, l-a chemat,

26. Pe-un rob, pe care l-a-ntrebat, Ce se petrece. „Frate’ tău” –

27. Răspunse-ndată robul său – „Iată că astăzi, a sosit, Iar, al tău tată l-a primit, În casă și-apoi a tăiat Vițelul, ce-a fost îngrășat, Căci era tare bucuros, Că-l vede iar, și-i sănătos.”

28. Feciorul, cum a auzit, S-a-nfuriat și n-a voit, Apoi, în casă, a intra; Dar tatăl său, care era, Cu fiul cel mai mic, la masă, Veni și îl chemă în casă.

29. Fiul răspunse: „Tată, eu, De-atâția ani, slujesc mereu, La tine, ca și un argat! Poruncile, nu ți-am călcat! Dar mie, nu mi-ai dăruit, Un ied, să mă fi veselit – Și eu – cu-ai mei amici, măcar – Cum aș fi vrut – o dată doar.

30. Însă, când cel ce-a fost plecat – Și-averea, toată, ți-a tocat, Prin țările îndepărtate, Doar cu femei destrăbălate – S-a-ntors, îndată, ai tăiat, Vițelul, ce-a fost îngrășat!”

31. „Copile! Ești, mereu, cu mine, Și tot ce am, îți aparține!” – Îi zise tatăl – „dar, acum,

32. Iată, venit-a, de pe drum, Fratele tău; tot ce voim, Este ca să ne veselim, Căci a fost mort, dar a-nviat! A fost pierdut, dar l-am aflat!”