Luca 16 BIV2014

1. Încă o pildă, le-a mai spus, Discipolilor Săi, Iisus: „Un om, cu avuție mare, Avuse un ispravnic, care, Era mereu pârât la el, Că-i risipește-n chip și fel,

2. Averea. Omul l-a chemat, Pe-acel ispravnic și-a-ntrebat: „Ce vorbe-ajung până la mine? Ce tot aud eu, despre tine? Vreau, socoteală, să îmi dai! Ispravnic, nu mai poți să stai!”

3. Ispravnicul și-a zis: „Nu știu Ce am să fac, de n-am să fiu Ispravnic. Sapa, nu-i de mine; N-am să cerșesc, că mi-e rușine;

4. Dar, ceva trebuie să fac, Spre a le fi, la toți, pe plac Atunci când timpul o să vie, Să fiu scos din isprăvnicie Și ca să pot a fi primit De toți, în case, negreșit!”

5. Pe gânduri, mult, el n-a mai stat, Ci-n mare grabă, a chemat Pe toți datornicii, pe care, Știa că-al său stăpân îi are. Primul datornic a venit, Iar el, privindu-l, i-a vorbit: „Acuma, eu voiesc să-mi spui, Cât datorezi stăpânului? Ce scriu, în catastiful meu?”

6. „O sută de măsuri, am eu, De untdelemn, să-i dăruiesc.” „Bine. Atunci, te sfătuiesc, Să iei zapisul, să te-așezi, Și-apoi, să scrii, că-i datorezi, Numai cincizeci.” Când a venit

7. Un altul, astfel, a vorbit: „Ce ai, stăpânului, de dat?” „Eu, grâu am de înapoiat – O sută de măsuri.” „Grâu deci; Te sfătuiesc, să scrii optzeci.”

8. Ispravnicul fu lăudat De-al său stăpân – când a aflat Ce a făcut – căci, înțelept Lucrase, chiar de-a fost nedrept. Deci, fiii ăstui veac – pot spune – Vădesc mai multă-nțelepciune, Ca ai luminii fii. Eu vreau,

9. Un sfat, acuma, să vă dau: Cu-averi nedrepte, voi să știți, Prieteni, să vă dobândiți, Care, să vă primească-apoi, În corturi veșnice, când voi, Răpiți – de moarte – o să fiți.

10. Vă spun, de-asemenea, să știți, Căci cel ce credincios se-arată – În lucruri mici – are să poată A fi și-n lucrurile mari, Tot credincios. Acela cari, Nedrept, în lucrurile mici, S-a dovedit că este, nici În lucruri mari, nu va fi drept, Ci se va arăta nedrept.

11. Dacă-n averi nedrepte, voi Nu ați fost credincioși, apoi, Cum vă vor fi încredințate Comorile adevărate?

12. Dacă în lucru-ncredințat – De altul – nu a-ți arătat Credință, atunci, vouă, cine O să vă dea, ce v-aparține?

13. Sluga nu poate să slujească La doi stăpâni – o să-ndrăgească, Mai mult, pe unul. Pe-amândoi, Nu-i va sluji la fel. Iar voi Nu-L veți sluji pe Dumnezeu Și pe Mamona! – vă spun Eu!”

14. Mulți Farisei, ce-L ascultau, Mari iubitori de bani, erau; Ei își băteau joc, de Iisus,

15. Dar, Domnul i-a privit și-a spus: „Voi, Fariseii, căutați, Neprihăniți, să v-arătați, ‘Naintea omului, mereu; Dar inimile, Dumnezeu Vi le cunoaște. Pot a spune, Că-n fața Lui, e-o urâciune Ceea ce omul a-nălțat.

16. Lege, proroci, au existat Pân’ la Ioan – precum se știe. De-a Domnului Împărăție, Azi, Evanghelia ne vestește – Doar Ea ne propovăduiește. Cel care vrea – și dă năvală – Intră în Ea, fără-ndoială!

17. Mai lesne, cerul și pământul Putea-vor trece, dar cuvântul, Care, în Lege, este scris, Nu va să treacă-n veci. Am zis!

18. Cel ce nevasta-și părăsește – Și ia pe alta – preacurvește. Acela care s-a-nsurat, Cu cea lăsată de bărbat, La fel, și el păcătuiește, Pentru că astfel, preacurvește.”

19. „A fost un om, foarte bogat, Care, mereu, era-mbrăcat Doar în porfir și in subțire. Plină era, de fericire Și de lumină, viața lui.

20. La ușa bogătașului, Un om sărac – Lazăr numit – Zăcea, de bube, năpădit.

21. Acel sărman, mult, ar fi vrut, Ca doar cu resturi, ce-au căzut, Sub masa omului bogat, Foamea, să-și fi astâmpărat. Dar visul nu i s-a-mplinit Atâta timp cât a trăit, Căci nu era-n seamă luat, De către omul cel bogat; Doar câinii se apropiau, De el, și bubele-i lingeau.

22. Târziu, săracul a murit, Iar îngerii, loc, i-au gătit, În sânul lui Avram. Pe urmă, Veni și vremea când se curmă Viața acelui om bogat. După ce fost-a îngropat,

23. În locuința morților, A suferit îngrozitor, Fiind, într-una, chinuit. Din întâmplare, a privit În sus, și-n ‘naltul cerului, Văzu pe-Avram și-n sânul lui, Pe Lazăr – cel care ședea, La ușa sa, pe când trăia.

24. Atuncea, cel bogat strigă, Către Avram, și îl rugă: „Părinte-Avrame, te îndură – Că mi-e uscată limba-n gură, De când mă chinui, în văpaie – Pune-l pe Lazăr, să-și înmoaie, Degetu-n apă – să grăbească – Să vină să mă răcorească!”

25. „Tu, fiule” – a cuvântat Avram – „în viață, ai luat Doar lucruri bune – ai văzut; Dar Lazăr, parte, a avut, Numai de rele. Iată: el E mângâiat, iar tu ești cel Care e chinuit, acum.

26. Pe lângă astea, nu e cum, Să treacă cineva, la voi, Sau alții să vină la noi, Pentru că, despărțiți, suntem, De-un mare hău și nu putem, Peste prăpastie, a trece.”

27. „Pune-l, pe Lazăr, ca să plece, Atunci, părinte – te rog eu – În casele tatălui meu” – Zise bogatul, lui Avram –

28. „La cei cinci frați, pe care-i am, Ca nu cumva, să-i văd că vin Și ei, în acest loc, de chin.”

29. Avram i-a zis: „Asta, nu poci. Pe Moise-l au și pe proroci. Trebuie să-i asculte doar, Și vor scăpa de-acest amar.”

30. „O, nu, tată Avram!” – a spus Bogatul – „ci de s-ar fi dus Unul din morți și-ar fi vorbit, Atunci doar, s-ar fi pocăit!”

31. Avram răspunse: „Fiul meu, Dacă de Moise – îți spun eu – Și de proroci, n-au ascultat, Atunci, chiar dacă, înviat, Unul din morți, are să fie – Și-apoi, la ei, are să vie, Spre a vorbi cu fiecare – Nu va găsi, la ei, crezare!”