Luca 8 BIV2014

1. Iisus, de ucenici urmat, Porni la drum și-a colindat, Prin țară: a venit la sate Și – din cetate, în cetate – La toți pe care-i întâlnea, Vestit-a Evanghelia.

2. Pe lângă ucenicii Săi, Îl însoțeau, pe-ale Lui căi, Și câteva femei, la care, Iisus le-aduse vindecare: Maria cari era numită Și Magdalina – curățită, De șapte draci, a fost sărmana;

3. Alături ei, era Ioana – Soața lui Cuza, cari fusese Ispravnic la Irod; mai merse Susana, iar alături ei, S-au mai aflat multe femei, Cari, pe Iisus, Îl însoțeau Și-L ajutau, precum puteau.

4. O gloată mare a venit, Iar El, atunci, le-a povestit

5. O pildă: „Un semănător, Să-și semene, al său ogor, Ieșit-a și, de semănat, Cu mare zor, s-a apucat. Sămânță aruncând grăbit, Câteva boabe-au nimerit Chiar lângă drum. Le-au observat Păsări, și-ndată, le-au mâncat.

6. Unele boabe au căzut Pe-un loc stâncos și n-au avut Apă. Ele au încolțit, Dar soarele le-a pârjolit, Pe boltă, când s-a înălțat, Și-astfel, îndată, s-au uscat.

7. Alte semințe au căzut În spini. Aceștia au crescut, Iar grâul ce s-a înălțat Acolo, fost-a înecat.

8. Multe semințe-au nimerit, În bun pământ, și au rodit; Grăuntele, acolo pus, Roadă-nsutită, a adus.” După ce pilda a-ncheiat, Iisus, mulțimii, i-a strigat: „Cei cu urechi de auzit, Să înțeleagă ce-am vorbit!”

9. De El, când s-au apropiat, Discipolii au încercat Ca să priceapă, fiecare, Ce înțelesuri, pilda are.

10. Iisus, atuncea, le-a vorbit: „Doar vouă vi s-a-ngăduit, Aceste taine, să le știți – Ale Împărăției. Fiți, Deci, bucuroși de astă veste, Căci doar în pilde se vorbește, Pentru ceilalți. Drept, Eu vă zic: Măcar că văd, nu văd nimic; Deși aud, nu înțeleg.

11. Acum dar, pilda, vă dezleg: Semințele acelea sânt Chiar al lui Dumnezeu Cuvânt.

12. Semințele ce-au nimerit Mai lângă drum, au zugrăvit Pe cei ce-aud Cuvântul; dar, Aceasta este în zadar, Pentru că diavolu-a venit Și-acel Cuvânt, el le-a răpit, Spre a nu-L crede, să nu-L știe, Ca mântuiți, ei să nu fie.

13. Acea sămânță, dintre stânci, Cu rădăcini puțin adânci, E omul care-a auzit Cuvântul. Vesel, L-a primit, Însă, prea mult, nu L-a ținut, Căci, rădăcini, nu a avut. Puțin, numai, L-a găzduit, Dar când ispita a venit, Îndată, el L-a și pierdut, Căci, în ispită, a căzut.

14. Bobul din spini e potrivit, Cu omul care-a auzit, Cuvântul, însă, n-a luat Seama, lăsându-L înecat De grijile nenumărate, De bogățiile-adunate, De tot ce dă, vieții, plăcere. Astfel, Cuvântul, în om, piere, Fără ca El să fi rodit.

15. Sămânța care-a nimerit, În bun pământ, i-a-ntruchipat Pe cei care au ascultat Cuvântul și-apoi L-au primit. În inimă, L-au ocrotit, Și au dat roadă, în răbdare.

16. Nimeni, intenție, nu are – După ce-aprinde o lumină – Acoperită, să o țină; O pune-n sfeșnice, pe masă, Spre-ai lumina pe cei din casă.

17. Nimic nu e acoperit, Spre a nu fi descoperit. Nu-i nici o taină bine-ascunsă, Încât, să nu fie pătrunsă, Descoperită și să vină, Să se arate, în lumină.

18. Luați seama, cum ascultați, Căci nu trebuie să uitați Că se va da celui ce are, Iar de la cel care nu are, Se ia și ce i se părea – În al său crez – că ar avea.”

19. Odată, mama lui Iisus, Cu frații Săi, la El, s-au dus. Nu au ajuns, în preajma Lui, Din pricina norodului;

20. Dar, cineva s-a strecurat, Până la El și L-a-nștiințat: „Mama și-ai Tăi frați sunt afară. Vor să te vadă. Du-Te dară, Să stai de vorbă, și cu ei.”

21. „Dar mama Mea și frații Mei”, Iisus îi zise omului, „Sunt cei care, al Domnului Cuvânt, ascultă și trudesc, Până când Îl îndeplinesc.”

22. Într-o corabie-a urcat Iisus. Cu El, s-au îmbarcat Și ucenicii. El Le-a spus: „Vreau, peste lac, ca să fiu dus.”

23. Pe când vâsleau ei, dintr-odată, Apa a fost învolburată De o furtună strașnică. Cu furie năprasnică, Talazuri mari se năpusteau Și, în corabie, loveau.

24. Iisus dormea, netulburat; Discipolii L-au deșteptat Strigând speriați: „Doamne, pierim! Ne înghit apele! Murim!” Iisus, atunci, S-a ridicat, Valuri și vânturi a certat, Încât, toate s-au potolit Iar liniștea s-a-nstăpânit.

25. Privi spre ucenici apoi, Și zise: „Să Îmi spuneți voi, Unde vă e credința, oare?” Dar ei, speriați, plini de mirare, Unii pe alții, se-ntrebau, Pentru că nu Îl cunoșteau: „Cine e Cel care vorbește? L-ați auzit, cum poruncește, Și apelor și vântului, Iar ele-ascultă glasul Lui?!”

26. La Ghergheseni, au debarcat – Locul acela-i situat Având, în față, Galileea.

27. Au coborât pe plaja ‘ceea Și-ndată, i-a întâmpinat Un om, de mulți draci, posedat. El nu purta îmbrăcăminte, Iar casă, își avea-n morminte.

28. Când, pe Iisus, el L-a zărit, A scos un țipăt ascuțit Și-a căzut jos: „Vai! Ce am eu” – A zis – „Fiu al lui Dumnezeu, Iisuse, cu Tine, a face?! Să nu mă chinui! Să-mi dai pace!”

29. În acest fel, omu-a vorbit, Căci duhului i-a poruncit Iisus, să iasă, imediat, Din trupu-n care a intrat. ‘Nainte, omu-a fost păzit, Prins în obezi și-nlănțuit; Dar el, cătușele, rupea Și, în pustietăți, fugea, Mânat, mereu, de-acel duh rău, Ce locuia în trupul său.

30. Iisus a întrebat: „Îmi spune, Care ți-e numele?” „Legiune” – Răspunse el, căci au intrat Mulți draci, în trup. Ei L-au rugat,

31. Pe-nvățător, de-i scoate-afară, Să nu-i trimită-n Adânc, iară.

32. În depărtare, se zăreau, Turme de porci, care pășteau. Dracii, văzând turmele-acele, Voiră a intra în ele; Deci, pe Iisus, ei L-au rugat Să-i lese, iar El i-a lăsat.

33. Dracii, din om, când au ieșit, În acei porci, s-au repezit Și-apoi, turma s-a aruncat În lac, unde s-a înecat.

34. Când au văzut cele-ntâmplate, Porcarii au fugit prin sate Și, veștile, le-au răspândit.

35. Atuncea, lumea a ieșit, Să vadă ce s-a petrecut. Pe îndrăcit, toți l-au văzut, Șezând lângă Iisus, pe jos. Era-mbrăcat și sănătos. O frică mare i-a umplut

36. Pe toți, căci cei care-au văzut Cum fost-a însănătoșit Cel posedat, au povestit Minunea-ndată, tuturor.

37. Norodul Gherghesenilor, Speriat de ce s-a petrecut, Să părăsească-acel ținut, Îl sfătuise, pe Iisus. Cu ucenicii, El S-a dus, Luă corabia și-apoi, Trecură lacul, înapoi.

38. Cel ce fusese posedat De duhuri rele, L-a rugat Să-l ia cu El, însă, Iisus, Acasă, l-a trimis și-a spus:

39. „Întoarce-te în casa ta, Degrabă. Du-te, nu mai sta! Și povestește, la oricine, Cum Domnul S-a-ndurat de tine Și cum ai fost tămăduit.” El a plecat, atunci, grăbit, Și-n tot acel ținut, a spus, Cum l-a tămăduit Iisus.

40. Când, înapoi, a revenit Iisus, de lume-a fost primit, Cu bucurie. Toți știau, Că vine și Îl așteptau.

41. Un om, atuncea, a venit – Iair acesta s-a numit, Fiind fruntaș – de toți știut – Al sinagogii, din ținut. El, la Iisus, a alergat, Pân’ la pământ s-a închinat, Rugându-L Să-l urmeze-ndată,

42. Acasă, căci avea o fată, De doișpe ani. Biata fecioară, Bolnavă greu, trăgea să moară. Pe drum, Iisus era-mbulzit, De oamenii care-au venit

43. Să-L vadă. Între ei, mergea Și o femeie. Ea avea O scurgere de sânge, care Nu își găsise vindecare, De doișpe ani. Și-a cheltuit Averea – doctori, a plătit – Dar nimenea nu a putut S-o vindece, cum ar fi vrut.

44. Ea, la Iisus, a alergat, Prin spate-I, s-a apropiat De El și mâna a întins, Iar când, de haina-I, s-a atins, Pe loc, sângele s-a oprit, Simțind cum s-a tămăduit.

45. Iisus S-a-ntors și a zis: „Cine E cel ce s-a atins, de Mine?” Fiindcă toți tăgăduiau, Petru și cei ce-L însoțeau, Răspunseră: „Neîncetat, De gloată, ești înconjurat, Și-acuma, Tu mai întrebi, „Cine E cel ce s-a atins de Mine?”

46. „Am fost atins, căci am simțit”– A zis Iisus – „cum a ieșit, Din Mine, o putere mare.”

47. Văzându-se fără scăpare, Femeia I s-a-nfățișat; Speriată, I s-a închinat Și-n urmă, ea a povestit, Cât de mult timp, a suferit, Din ce pricină a întins Mâna și, haina, I-a atins, Și cum simțit-a, imediat, Că boala i s-a vindecat.

48. Iisus, femeii, i-a vorbit: „Credința ta te-a mântuit! Du-te în pace, fiica Mea!”

49. Pe când El, încă, mai vorbea, O slugă, a fruntașului, Venit-a și, stăpânului, Îi dete astă tristă veste: „A ta copilă nu mai este! E moartă. N-ai ce mai spera. Pe-nvățător, nu-L supăra, Căci nu mai e nimic a face.”

50. Iisus a zis: „Tu fii pe pace, Fruntașule! Tu crede doar, Și fiica, bine-ți va fi, iar!”

51. La casele fruntașului, Ajunseră. În jurul Lui, Iisus, pe Petru, l-a chemat, Ioan și Iacov. I-au urmat Părinții fetei. Toți plângeau; Pe mica moartă, o jeleau.

52. Apoi, norodului, Iisus, Aste cuvinte, i le-a spus: „Să nu mai plângeți, în zadar! Fata nu-i moartă: doarme doar.”

53. Lumea prezentă își bătea Joc, de-a Lui vorbă, căci știa Cum că fetița a murit ‘Nainte de-a fi El, sosit.

54. Iisus i-a scos pe toți afară, Apoi, intră în casă, iară, Și, mâna fetei, a luat: „Scoală fetițo!”– a strigat.

55. La glasul Său, i-a revenit Duhul, iar fata s-a trezit. Iisus le-a spus, părinților, Să dea mâncare, fiicei lor.

56. Aceștia-nmărmuriți erau Și, ochilor, abia-și credeau. Iisus le zise ce să facă Și-apoi, le-a poruncit să tacă, Să nu mai spună ce-au văzut, Ca să nu-L facă cunoscut.