Marcu 6 BIV2014

1. Iisus S-a-ntors, cu-ai Săi, acasă,

2. Căci, de Sabat, a vrut să iasă, Să-mpartă-nvățătura Lui, În sinagogi, norodului. Acei care Îl ascultau, Uimiți, mereu, se-ntrebau: „De unde-i astă-nțelepciune, În toate câte ni le spune?! Și-apoi, minunile aceste… În ce fel, El le săvârșește?!

3. Oare, nu-i Iosif, tatăl Lui? Nu-i El, fiul tâmplarului? Maria nu-I e mamă? Da… Iacov, Iose, Simon, Iuda, Oare nu-s frații Lui? Și-apoi, Surorile-I, nu-s printre noi?” Gândind dar, după a lor fire, O pricină de poticnire, Găseau în El. Când le-a vorbit, „Nu este mai disprețuit” – Iisus le spuse – „un proroc Ca-n țara lui, ca-n al său loc.”

4. Minuni, la ei, n-a mai făcut, Căci necredința le-a văzut;

5. Doar mâinile Și-a așezat, Și-n acest fel, a vindecat Câțiva bolnavi, fiind uimit

6. De necredința ce-a găsit. Cetăți și sate străbătea Iisus. Pe unde El trecea, Împărtășea norodului, Din plin, învățătura Lui.

7. Iisus, la Sine, a chemat Pe cei doișpe. Puteri le-a dat, De-a scoate duhuri necurate, Și boli de a fi vindecate.

8. Le-a poruncit, ca nu cumva, Să ia cu ei, la drum, ceva: Să nu ia pâine, bani, desag, Haine de schimb – doar un toiag;

9. Drept încălțări, în a lor cale, Să folosească doar sandale.

10. „În casa-n care-o să intrați” – Le-a mai spus El – „voiesc să stați, Până porniți, din nou, la drum,

11. Spre alt ținut. Vă spun acum, Că dacă s-a-ntâmplat, cumva, Și nu v-a primit cineva – Nici vorba nu v-a ascultat – Veți părăsi, ne-ntârziat, Și casa și cetatea ‘ceea! Veți scutura, după aceea, Și praful de pe-ncălțăminte, Căci Eu vă spun – luați aminte – Când fi-va ziua judecății, Cu mult mai greu va fi cetății Aceleia – când va fi ora – Decât Sodomei și Gomora.”

12. Discipolii s-au răspândit Și-apoi, au propovăduit, Mulțimii, despre pocăință.

13. Pe cei aflați în suferință, De-ale lor boli, îi vindecau; Din îndrăciți, duhuri scoteau.

14. Irod era, în vremea ‘ceea, Stăpânitor, peste Iudeea. Despre Iisus, a auzit, Căci multe i s-au povestit. „Este Ioan Botezătorul” – Își zise-n gând, stăpânitorul. „Din morți, pare că a-nviat; Așa poate fi explicat Felul în care-a săvârșit, Tot ceea ce am auzit.”

15. Unii ziceau: „Este Ilie, Cel care-i așteptat să vie.” Dar alții nu credeau deloc, Spunând: „E numai un proroc!”

16. Irod, însă, era convins Că e Ioan. „Doar eu l-am prins” – Își zise – „capul, i-am tăiat, Iar el, din morți, a înviat.”

17. Însuși Irod, gărzi, a trimis Și-a poruncit a fi ucis Ioan. Prin ascuțișul spadei, Din ordinul Irodiadei – Soața lui Filip, frate’ său –

18. Pieri Ioan. „E mare rău, E lucru neîngăduit” – Spunea Ioan, necontenit – „Nevastă – ea – ca să îți fie, Lui Filip, când, îi e soție!”

19. Irodiada – pe Ioan – Avea necaz. Făcu un plan Să-l piardă, însă nu putea,

20. Căci împăratul se temea, De el, fiindcă l-a găsit A fi un om neprihănit Și sfânt. Când vorba-i asculta, În cumpănă, pe gânduri, sta, Și încerca să-l ocrotească, Neștiind ce să hotărască.

21. Însă, o zi tot a venit, Care, prilej, i-a oferit, De-a-și pune planu-n aplicare. Era o zi de sărbătoare, Căci împăratu-și celebra Aniversarea. El era Bine dispus, în ziua ‘ceea. Fruntașilor, din Galileea, Boierilor și celor cari Erau, ai oastei lui, mai mari, Un prânz le dete, fastuos.

22. La acest prânz, dansă, frumos, Fata Irodiadei, iar

23. Irod s-a oferit, drept dar – Cu jurământ a întărit – Să-i satisfacă, negreșit, Orice dorință va avea.

24. Fata a alergat să-i dea, Vestea aceasta, mamei sale: „Ce-i cer?” – i-a zis. Atunci, cu cale, Irodiada a găsit, Că este timpul potrivit, De-a-și pune planu-n aplicare; Ea-i spuse fetei: „Știu că are Să-ți dea orice, stăpânitorul. Acum, Ioan Botezătorul, Cere a fi decapitat!”

25. Fata, în grabă, a plecat Și-a spus: „Doresc, pe-o farfurie, Al lui Ioan cap, să îmi fie, Din temniță, acum, adus!”

26. Irod, la vorba-i, s-a supus, Deși, amarnic, s-a-ntristat. Din pricină că a jurat, Iar cei ce la ospăț erau, Cu nerăbdare așteptau S-audă hotărârea lui, El n-a zis nu. Ostașului,

27. Din garda sa, i-a ordonat Să împlinească, de îndat’, Dorința fetei. El s-a dus

28. Și-al lui Ioan cap, l-a adus, Cum s-a cerut – pe-o farfurie. Fata-l luă, cu bucurie, Și capul cel însângerat, Irodiadei i-a fost dat.

29. Când, ucenicii lui Ioan Aflară cum mârșavul plan S-a-nfăptuit, au alergat, În graba mare, la palat, Au cerut trupul, de l-au dus Și-apoi, într-un mormânt, l-au pus.

30. Apostolii au revenit, Toți, la Iisus, și-au povestit Ceea ce li s-a întâmplat, Pe drum, și cum i-au învățat Pe oameni, precum El le-a spus.

31. Atuncea, i-a chemat Iisus, Mai la o parte, și-a zis: „Știu. Să mergem, într-un loc pustiu, Ca să vă odihniți acum, Căci ați bătut atâta drum.” Iisus știa că-s obosiți, Că tot mereu sunt hărțuiți, Încât n-au timp nici să prânzească Și nicidecum să se-odihnească.

32. Ei, o corabie-au luat Și-un loc pustiu au căutat.

33. Mulțimea i-a văzut plecând, Și-a mers, în urma lor, iar când,

34. Din luntre, ei au debarcat, Norodul i-a întâmpinat. Ca niște oi – fără păstor – Văzându-i, pe Învățător L-a-nvins mila: a vindecat Bolnavi, și-nvățături, a dat.

35. Discipolii, într-un târziu, I-au spus: „Acest loc e pustiu Și iată că s-a înserat.

36. Norodul trebuie lăsat Să plece. Lasă-i, nu-i mai ține, Să meargă-n satele vecine, Pâine să-și ia, căci nimeni n-are, Nici o fărâmă, de mâncare.”

37. Iisus le-a zis: „Dați-le voi Ca să mănânce!” „Vrei, ca noi Să luăm pâine, pentru ei? Dar n-avem bani! Vreo câțiva lei – Cam două sute – de-ncercăm, Abia putem să adunăm!” – Răspuns I-a dat, pe loc, în cor, Tot grupul ucenicilor.

38. El zise: „Câte pâini aveți? Mergeți, degrabă, și vedeți!” „Vom face cum ne poruncești! Avem cinci pâini doar, și doi pești. Atâta tot avem, cu noi” – Răspuns-au ucenici-apoi.

39. „Grupați în cete, tot poporul!”– Le-a poruncit Învățătorul.

40. Când ucenicii au sfârșit, Întreg norodul, de-mpărțit – Căci câte cincizeci, ei au pus, Și câte-o sută, cum le-a spus –

41. Iisus luă cele cinci pâini Și pești-n ale Sale mâini, Spre cer, ochii, și-a ridicat, Hrana, a binecuvântat, A frânt-o în bucăți mai mici, Dându-le-apoi, la ucenici, Să le împartă tuturor.

42. Astfel, acel întreg popor Aflat acolo, a mâncat Până când toți s-au săturat. Coșuri, în urmă-au fost aduse, Și-n ele, resturi fost-au puse, Iar când, apoi, s-au numărat, Văzură că s-au ridicat

43. Douăsprezece coșuri, rase, Cu firmiturile rămase.

44. Au fost, atuncea, săturați, Un număr de cinci mii bărbați.

45. Pe ucenicii Săi, Iisus, În acea seară chiar, i-a pus Să ia corabia-napoi, Către Betsaida. El, apoi,

46. A dat drumul poporului Și-a mers pe vârful muntelui, În liniște, de s-a rugat.

47. Când înserarea s-a lăsat, Luntrea trecu linia zării Și-ajunse în mijlocul mării. Abia atunci, din munți, de sus, Spre țărm, a coborât Iisus.

48. Pe-al mării mal, când a sosit, Pe ucenici, El i-a zărit, De vânturi, cum izbiți erau, Cum cu furtuna se luptau, Prinși de vârtejuri, ca de-o vrajă. Astfel, pe la a patra strajă, Iisus plecă spre locu-n care Ei se aflau, pășind pe mare, Cu gândul ca, pe lângă ei,

49. Să treacă. Oamenii acei, Când, de departe, L-au zărit, Că-i o nălucă, au gândit, Și-nvinși de spaimă, au țipat, Atunci când S-a apropiat.

50. Iisus, văzându-i îngroziți, Le spuse: „Eu sunt! Îndrăzniți! Fiți fără teamă! Vin la voi!”

51. Și, în corabie, apoi, Din valul mării, a pășit. Vântul, îndată, s-a oprit, Iar ucenicii au rămas Înmărmuriți și fără glas,

52. Pentru că ei n-au priceput Minunea care s-a făcut, Cu pâinea ce-a fost înmulțită, Căci aveau inima-mpietrită.

53. Trecură marea. S-au oprit Într-un ținut, ce s-a numit Drept al Ghenezaretului.

54. Cei de prin partea locului, Îl cunoscură pe Iisus.

55. Pe toți bolnavii i-au adus Și-n fața Lui, i-au așezat.

56. Prin orice loc El a umblat, Cei sănătoși, bolnavi scoteau, Pe pat, afară, și-L rugau Să-i lase, haina să-I atingă Și astfel, boala să-și învingă. Toți care s-au apropiat De haina Lui, s-au vindecat.