Marcu 7 BIV2014

1. Atuncea, niște Farisei – Și câțiva cărturari, cu ei – De la Ierusalim, sosiră Și pe Iisus, Îl întâlniră.

2. Întâmplător, i-au observat, Pe ucenici, că au mâncat Cu mâinile murdare. Ei –

3. Deci, cărturari și Farisei, Și toți Iudeii – nu mâncau, Până când mâinile-și spălau, Cu mare grijă. Când sosesc,

4. De la piață, nu prânzesc ‘Nainte de-a se fi scăldat, Căci multe datini au păstrat, Ca: spălarea ulcioarelor, Sau spălarea paharelor. Alte-obiceiuri de spălări, Sunt pentru paturi și căldări.

5. Deci, Fariseii, imediat, Pe-nvățător, L-au întrebat: „Permis e, ucenicilor, Ca datina bătrânilor, S-o calce – căci fără-ndoială – Ei, mâinile, nu și le spală, ‘Nainte de-a mânca?” Iisus,

6. Privindu-i supărat, le-a spus: „Isaia, bine a vorbit, Atuncea, când a prorocit De voi toți, prefăcuților! „Cinstit sunt, de acest popor, Cu buzele. Însă, văd bine, Cât de departe e de Mine,

7. Cu inima; iar ei voiesc, S-arate ce mult Mă cinstesc Și-și dau învățături atunci, Deși-s doar omenești porunci.”

8. Poruncile lui Dumnezeu, Voi le-ați nesocotit, mereu, În timp ce datina lăsată De oameni, fost-a respectată – Exemplu-i a paharelor Spălare, sau ulcioarelor.

9. Țineți datina omului, Și nu porunca Domnului.

10. Toți știți ceea ce Moise-a zis – Căci, în Scriptură, este scris: „Să îți cinstești tatăl și mama”, Iar „cine” – luați bine seama – „Numai de rău, de i-a vorbit, Pe-ai săi părinți, e pedepsit Cu moartea.” Dar, acuma, voi

11. Spuneți că de „un om, la noi, Zice către părinții lui „Corban” – adică „Domnului E închinat lucrul cu care Pot să v-ajut” – vină, nu are.

12. Și astfel, voi împiedicați Părinții, de-a fi ajutați.

13. Deci, iată cum ați desființat Cuvântul care v-a fost dat De Dumnezeu – porunca Lui – Ținând datina omului.”

14. La Sine, gloatele, Iisus Le-a adunat și-apoi, a spus: „Mă ascultați și înțelegeți, Căci nu-i așa precum voi credeți!

15. Aflați că omul nu-i spurcat De ceea ce el a băgat, În gură, ci, de ce-a ieșit, Din ea, atunci când a vorbit.

16. Urechi, de are cineva, Ceea ce-am spus, pricepe-va!”

17. După ce-n casă au intrat, Discipolii L-au întrebat Care e tâlcul pildei Lui, Spusă de El, norodului.

18. „Și voi, nepricepuți, sunteți?” – Le-a zis Iisus – „Nu-nțelegeți Că tot, ce omul va mânca, Nicicând, nu poate a-l spurca?

19. Fiindcă hrana omului Nu intră în inima lui, Ci-n pântec și-n hazna apoi.” A vorbit astfel, pentru noi, Făcând bucatele, curate – Toate putând a fi mâncate.

20. În urmă, a adăugat: „Să știți că omul e spurcat, Numai de ce-a ieșit, din el – De relele, de orice fel – Acestea doar, îl vor spurca.

21. Din inimă, ies lucruri ca: Ucideri, preacurvii, curvii,

22. Furt, gânduri rele, lăcomii, Înșelăciuni, hule, trufia, Ochiul cel rău și nebunia.

23. Aceste rele, vor pleca Din om, și ele-l vor spurca.”

24. Iisus plecă spre-al Tirului Ținut, și al Sidonului. La o căsuță S-a oprit, Spre a nu fi descoperit, Dar n-a putut rămâne-ascuns.

25. La El, îndată, a pătruns O mamă, foarte necăjită – Fata fiindu-i stăpânită, De un duh rău. A auzit, Despre Iisus, ce s-a vorbit, Și-n grabă, ea a alergat La El și I s-a închinat.

26. Acea femeie Canaaneană, Era siro-feniciană – Grecoaică, după al ei fel, Străină, în locul acel. Ea Îl rugase, pe Iisus,

27. Să-i scape fiica. El a spus: „Nu-i bine, pâinea, să o iei, De la copii și, la căței, Să o arunci; ci pe copii, Întâi, îi saturi – cred că știi!”

28. „Așa e Doamne, dar și ei” – Răspunse ea – „bieții căței, Cu firmituri, își potolesc Foamea, pe care le găsesc, Pe jos, căzute-ntâmplător, Sub mesele copiilor.”

29. Mirat de al ei crez, Iisus, Femei-aceleia i-a spus: „Prin felu-n care ai vorbit, Copila s-a tămăduit!”

30. Acasă, ea a alergat Și și-a găsit fetița-n pat, Șezând cuminte, liniștită, De duhul cel rău, părăsită.

31. Iisus plecă, după aceea, Din Tir, și merse-n Galileea. Pe la Decapole-a trecut, De-a vizitat acel ținut.

32. Un surdo-mut a fost adus, Și-n fața Domnului l-au pus. Acei care l-au însoțit, De-nvățător au stăruit, Rugându-L, pentru omu-acel, Să Își așeze, peste el, Mâna, spre a fi vindecat.

33. Iisus, atuncea, l-a luat Și într-un loc retras l-a dus. Un deget, în urechi, i-a pus, Și-atinse cu scuipatul Lui, Limba legată-a mutului.

34. Apoi, spre cer, și-a ridicat Ochii, și-adânc, a suspinat, Iar când, „Efata!” a rostit – „Deschide-te!” – e tălmăcit –

35. S-a întâmplat, ca într-un vis: Urechile i s-au deschis, Vorbirea i s-a dezlegat, Iar omul fost-a vindecat.

36. Iisus îi zise, omului, Să nu mai spună nimănui, În ce fel s-a tămăduit. Însă, cu cât era oprit, Omul – sau cei ce l-au adus – Cu-atât mai mult, la toți, au spus.

37. Cei ce-au văzut, uimiți erau, Peste măsură, și ziceau: „Prin vorbă, sau mâna de-Și pune, Toate le face de minune: Surzii auzu-și dobândesc, Cei ce-au fost muți, acum vorbesc.”