Matei 13 BIV2014

1. Era în acea zi, în care, Iisus ieșise, lângă mare.

2. Multe noroade au venit, Așa încât a trebuit Ca să se urce și să șeadă Într-o corabie, să-l vadă Gloata, cari țărmul a-mpânzit.

3. Iisus, în pilde, le-a vorbit: „Odată, un semănător, Să-și semene al său ogor,

4. Ieșit-a și, de semănat, Cu mare zor, s-a apucat. Sămânță aruncând grăbit, Câteva boabe-au nimerit Pe drum. Păsări, le-au observat Și au venit de le-au mâncat.

5. Unele boabe au căzut Pe-un loc stâncos. Nu au avut Pământ destul. Au încolțit Îndată, căci nu au găsit Pământ adânc; dar s-au uscat,

6. Când soarele s-a arătat – Fiind căzute între stânci, N-au avut rădăcini adânci.

7. Alte semințe au căzut În spini. Aceștia au crescut, Și grâul care s-a-nălțat, Acolo, fost-a înecat.

8. Multe semințe-au nimerit În pământ bun și au rodit: Grăuntele, acolo pus, Alte o sută a adus; Un altul a adus șaizeci, Iar altul a adus treizeci.

9. Cei, cu urechi de auzit, Să înțeleagă ce-am vorbit!”

10. De El, când s-au apropiat, Discipolii l-au întrebat: „De ce, în pilde, le-ai vorbit?”

11. „Doar vouă vi s-a-ngăduit, Aceste taine, să le știți, Ale Împărăției. Fiți

12. Atenți acum: celui ce are, I se va da; iar celui care E-n lipsă, o să i se ia Chiar și puținul ce-l avea.

13. Numai în pilde le-am vorbit, Pentru că nu M-au auzit, Deși aud. Măcar că văd, Sărmanii, însă, tot nu văd. Degeaba-ncerc să le dezleg Mintea, că tot nu înțeleg.

14. Astfel, în ceea ce-i privește, Ce-a zis Isaia, se-mplinește: „Voi înșivă veți auzi, Cu ochii voștri veți privi, Dar, de-nțeles, n-o să puteți, Deși priviți, n-o să vedeți.

15. Căci inima, și-a împietrit Acest popor. Au asurzit, Ochi-au închis, ca nu cumva, Văzând și auzind ceva, Să înțeleagă și-napoi, La Dumnezeu, să vină-apoi Pentru a fi tămăduiți.”

16. De-aceea zic: sunt fericiți, Ai voștri ochi, că au zărit Și-urechea că a auzit

17. Aceste lucruri! Căci, să știți: Proroci, oameni neprihăniți, Au vrut să vadă ce vedeți, Dar n-au văzut; ce voi puteți Să auziți – și-ați auzit – Și ei, să-asculte, au voit.

18. Acum, atenție doresc, Căci pilda am s-o tălmăcesc:

19. Cuvântul cari o să vorbească De-mpărăția cea Cerească, Dacă de-un om e auzit, Ne-nțelegându-L, negreșit, De diavol, îi va fi luat, Iar omul e asemănat Cu boabele de lângă drum.

20. Iată ce-nseamnă dar, acum, Acea sămânță dintre stânci, Cu rădăcini puțin adânci. Ea-i omul care-a auzit Cuvântul. Vesel, L-a primit,

21. Dar mult, în el, nu o să-L țină, Pentru că n-are rădăcină. Când vor veni asupra lui, Din pricina Cuvântului, Necazuri și-l vor îngloda, În grabă Îl va lepăda.

22. Bobul din spini e potrivit Cu omul care-a auzit Cuvântul, însă n-a luat Seama, lăsându-L înecat În visele averii lui Și-a-ngrijorării veacului.

23. Sămânța ce a nimerit În bun pământ și a rodit – Încât o boabă, cum am spus, Alte o sută a adus, Iar alta, altele șaizeci Și cealaltă încă treizeci – Cu-acel om s-a asemănat, Care, atent, a ascultat Cuvântul și L-a priceput, Că-nțelepciune a avut.”

24. După ce-a tălmăcit, Iisus, Încă o pildă, le-a mai spus: „Împărăția cerului, Asemenea e omului, Care-n ogorul său, a pus Sămânță bună. El s-a dus, Când a sfârșit de semănat – Trudit fiind – și s-a culcat.

25. Atunci, dușmanul a venit, În țarină a năvălit, Neghină-n grâu a semănat, Și-apoi, tiptil, s-a-ndepărtat.

26. Astfel, neghina s-a ivit, În grâul care-a încolțit.

27. Robi-au văzut-o și s-au dus, Stăpânului lor, de i-au spus: „Doamne, tu, în a ta țarină, N-ai pus grâu bun? Atunci, neghină, De unde oare-a apărut?”

28. „Lucrul acesta, l-a făcut Vrăjmașul meu.” „Vrei să mergem, Acuma, și să o smulgem?”

29. „Nu!”, spuse el. „Să nu mergeți, Ca nu cumva să îmi smulgeți Și grâul, odată cu ea.

30. Vor crește dar, alăturea, Până la seceriș. Atunci, La lucrători, le dau porunci: „Întâi, neghină s-adunați. În snopi, doresc, să o legați, Pentru că-n foc o aruncăm; Iar grâul o să-l adunăm – Un bob, nu vom pierde, măcar – Și-l punem în al meu grânar.”

31. Iisus vorbea, mereu, ‘nainte, Și-a spus odată: „Țineți minte: Împărăția cerului E-asemenea grăuntelui Cel de muștar, ce-a fost luat De-un om, și-n urmă, semănat.

32. Muștarul este cel mai mic Grăunte; dar va fi voinic, Căci, după ce s-a înălțat, Într-un copac s-a transformat Și domină acea grădină De zarzavaturi. Au să vină, Stol, păsările cerului, Să-și facă cuib, în frunza lui.”

33. Când astă pildă a sfârșit, O alta le-a istorisit: „Împărăția cerului E-asemeni aluatului, Ce de-o femeie-a fost luat Și în făină-a fost lăsat – În trei măsuri – de a dospit Tot ce fusese plămădit.”

34. În pilde, le-a vorbit Iisus, Pentru-a-mplini ce a fost spus

35. Printr-un proroc ce-a zis: „Vorbesc În pilde și descoperesc Lucruri ascunse, din trecut, De pe când lumea s-a făcut.”

36. Drumul a dat, norodului, Și-apoi, cu ucenicii Lui, Iisus, în casă, a intrat, Iar ei, acolo, L-au rugat: „Am vrea, pilda cu-acea neghină, Cari fost-a pusă în grădină, S-o tălmăcești.” El, imediat,

37. Le spuse: „Cel ce-a semănat, Grâul, e Fiul omului,

38. Iar lumea, e țarina Lui. Sămânța bună, sunt copii Ai cerului Împărății. Neghina e, la rândul său, Întruchiparea celui rău.

39. Satana-i cel ce-a semănat Neghina. Acel secerat, Sfârșitul e; iar lucrători Sunt îngerii secerători.

40. Deci, cum neghina se va smulge Și-apoi în foc ea va ajunge, La fel are să fie și Când acest veac se va sfârși.

41. Atuncea, Fiul omului Trimite-va îngerii Lui, Să smulgă, din Împărăție, Orice lucrare ce-o să fie O pricină de a greși Și pe cei cari vor săvârși Fărădelegi; vor fi luați

42. Și-n flăcări, fi-vor aruncați. E plânsul, în acel cuptor, Și cu scrâșnirea dinților.

43. Cei drepți, atunci, la Tatăl lor, Ca soarele, străluci-vor. De-aveți urechi de auzit, Să înțelegeți ce-am vorbit!”

44. „A cerului Împărăție Asemănată o să fie, Cu un ogor, unde, odată, Fu o comoară îngropată. Acela care o găsește, Să-și vândă totul, se zorește, Sperând astfel, să reușească, Acel ogor, să-l dobândească.

45. A cerului Împărăție Asemuită-o să mai fie, Cu negustoru-acela care Cată, mereu, mărgăritare.

46. Unul de preț, de-o să găsească, Va vinde tot, să-l dobândească.”

47. „Împărăția cerului E-asemenea năvodului Ce-a fost, în mare, aruncat. Mulți pești, în el, a adunat.

48. Când este plin, la mal e scos. Pescari-atunci, se-așează jos Și pun, ce-i bun, în vase, iară Ce-i rău, vor arunca afară.

49. Când acest veac se va sfârși, Atunci, îngerii vor ieși Și-i vor alege pe cei răi, Dintre cei buni. Apoi, o să-i

50. Arunce în cuptoru-aprins – În focul cel veșnic nestins – Unde-i plânsul stăpânitor Și cu scrâșnirea dinților.

51. Ați înțeles tot ce v-am spus?” – Pe-ai Săi, i-a întrebat Iisus. „Da Doamne!”, I-au răspuns. Apoi,

52. Iisus continuă: „Eu voi Asemăna pe acel care A-nvățat totul cu răbdare – Ce trebuie ca să se știe Despre acea Împărăție A cerului – cu-n gospodar Care va scoate, așadar, Din visterie, lucruri noi Și, de-o potrivă, vechi, apoi.”

53. Când a sfârșit de pilduit, Acel ținut, l-a părăsit

54. Și-acasă, S-a înapoiat. În sinagogi, El a intrat, Să-mpartă-nvățătura Lui, Cu dragoste, norodului. Acei care Îl ascultau, Nedumeriți, se întrebau: „De unde-i astă-nțelepciune, În toate câte ni le spune? Și-apoi, minunile aceste… În ce fel, El le săvârșește?

55. Nu Iosif este tatăl Lui? Nu-i El fiul tâmplarului? Maria, nu-I e mama?… da… Iacov, Iosif, Simion, Iuda, Oare nu-s frații Lui? Și-apoi

56. Surorile-I nu-s printre noi? Totuși… atunci de unde are El, toate-aceste lucruri, oare?”

57. Gândind dar, după a lor fire, O pricină de poticnire, În El, găseau. Când le-a vorbit, „Nu este mai disprețuit” – Iisus le spuse – „un proroc, Ca-n țara Lui, ca-n al Său loc.”

58. Apoi, minuni, n-a mai făcut, Căci necredința, le-a văzut.