Matei 18 BIV2014

1. De Domnul, s-au apropiat Discipolii, și-au întrebat: „În ceruri – în Împărăție – Mai mare, cine o să fie?”

2. Un copilaș, chemă Iisus Și, în mijlocul lor, l-a pus,

3. Zicând: „Adevărat vă spun, Că dacă nu veți fi ca un Copil, și nu vă-ntoarceți voi, La Domnul vostru, înapoi, Cu nici un chip n-o să intrați În ceruri. Deci, Mă ascultați:

4. Ca și acest copil să fiți, Și-asemeni lui, să vă smeriți! Căci cel ce se smerește are Să fie-n ceruri, cel mai mare.

5. În al Meu Nume, cineva, De are a primi, cumva, Un copilaș, să știe bine: Prin el, primitu-M-a pe Mine!

6. Când cineva o să voiască Să-i facă să păcătuiască Pe-acești micuți, cari cred în Mine, Pentru acela e mai bine, De gât, să-i fie agățat Un bolovan, și aruncat

7. În fundul mării. Lume, vai! Vai, pentru că tu multe ai, Prilejuri de păcătuire, Căci așa este a ta fire. Dar vai de acel om, prin care, Păcatul, drum, în lume-și are.

8. Acum, de mâna ta te face – Sau de piciorul nu-ți dă pace, Ducându-te înspre păcat – Le taie, ca să fii salvat. Mai bine șchiop și ciung în viață Și nu-ntreg în a morții față.

9. De-un ochi te trage în păcat, Trebuie grabnic lepădat. Mai bine doar cu-n ochi în viață, Și nu-ntreg în a morții față.”

10. „Feriți-vă ca nu cumva Să defăimați pe cineva, Din numărul micuților Aceștia, căci îngerii lor. În ceruri sunt, la Tatăl Meu, Și Îl privesc pe Dumnezeu.

11. Iată că Fiul omului A coborât din slava Lui, Venind, cum Dumnezeu a vrut, Să mântuiască ce-i pierdut.

12. Ce credeți? Dacă un om are O sută de oi, dintre care Una, de turmă, s-a pierdut, Omul acel ce-o fi făcut? De-ar fi să vi se-ntâmple vouă, Pe cele nouăzeci și nouă, Nu le-ați lăsa ca să plecați, Pe cea pierdută, s-o aflați?

13. Când omul, oaia, își găsește, Cu mult mai mult se veselește, Că a salvat-o – vă spun vouă – Decât de cele nouă’șinouă.

14. Și tot așa – revenind iară – Nu-i voia Domnului să piară Nici unul dintre ăștia mici – Nici unul dintre cei de-aici.”

15. „Când al tău frate a greșit Și-n contră-ți a păcătuit, Du-te de-l mustră, dar să fii Singur cu el. Așa să știi, Că dacă fi-vei ascultat, Pe frate’ tău l-ai câștigat.

16. De nu va asculta, cumva, Vei mai lua pe cineva – Un ins, sau doi – să întărească Ceea ce o să se vorbească, Iar mărturia-ți pregătită, De doi, trei martori, întărită Să-ți fie-astfel. De nu voiește

17. Să te asculte, trebuiește Să-l spui Bisericii. De iar N-o să asculte, lasă-l dar, Și drept păgân să-l socotești Sau ca pe-un vameș să-l privești; Așa va fi el, pentru tine.

18. Seama luați, acum, la Mine: La ce-ați legat voi, pe pământ, În ceruri, dezlegări, nu sânt; Și orice, voi veți dezlega, În ceruri, nu se va lega.

19. Vă spun că dacă, dintre voi, Se învoiesc să ceară doi, Un lucru, pe acest pământ, Le va fi dat de Tatăl Sfânt.

20. Căci unde-s adunați doi, trei, În al meu Nume, între ei, Cu siguranță sunt și Eu, Și-acolo este Dumnezeu.”

21. De Domnul, s-a apropiat Petru și-apoi, L-a întrebat: „De câte ori am să iert eu, De-mi va greși, pe frate’ meu? De șapte ori, a sale fapte?”

22. „De șaptezeci de ori, tot șapte, Îl iartă” – i-a răspuns Iisus –

23. „Căci de aceea, cum v-am spus, A cerului Împărăție, Asemănată o să fie, Cu-n împărat, care-a venit Și cu-ai lui robi s-a socotit.

24. Unul din robi îi datora, În galbeni, zece mii. Era

25. Robul acel, năpăstuit, Căci n-avea bani. A poruncit Stăpânul, ca vândut să fie, Pentru această datorie, Tot ce avea robul acel: Copii, nevastă și pe el.

26. Robul, atunci, s-a închinat Pân’ la pământ, și l-a rugat Pe-al său stăpân, să-l păsuiască, Sperând că poate să-i plătească.

27. Stăpânul s-a înduioșat Și-apoi, în urmă, l-a iertat

28. De datorie. A ieșit Robul afară, și-a-ntâlnit Pe un tovarăș, ce avea O sută, doar, de lei, să-i dea. Când l-a văzut, s-a repezit, L-a prins de gât și i-a vorbit, Strigându-i amenințător: „Plătește-mi ce îmi ești dator!”

29. Datornicul s-a aruncat Jos, la pământ, și la rugat: „Mai lasă-mă, că-ți voi plăti!”

30. Dar el, nimic, n-a vrut a ști, Ci pe acel om, l-a luat Și-n temniță l-a aruncat.

31. Când robii ceilalți au văzut Toate câte s-au petrecut, S-au dus de-au spus stăpânului Ce făptuise robul lui.

32. Stăpânul l-a chemat la el, Degrabă, pe robul acel: „Tu, rob viclean, ai fost iertat De datorie! M-ai rugat, Iar eu, de tine, am avut Milă. Tu, însă, n-ai făcut La fel, cum m-am purtat cu tine!

33. Oare nu crezi că era bine Să fii și tu-ngăduitor?

34. Luați-l dar, chinuitori! În temniță să putrezească Până când are să plătească!”

35. Să ascultați ce vă spun Eu: Așa va face Tatăl Meu, Cu voi, dacă nu îi iertați, Din inimă, pe-ai voștri frați.”