Naum 2 BIV2014

1. Nimicitorul se pornește Către Ninive. Îți păzește Dar, cetățuia, chiar acum, Și bine ia seama, la drum! E vremea ca să te grăbești Și coapsele să-ți întărești! Strânge-ți puterea! Ține-o trează!…

2. Căci iată, Domnul iar așează Slava lui Iacov – bunăoară – Precum era odinioară Slava aflată-n Israel. Domnul va face în ăst fel, Căci peste Iacov au venit Jefuitori. L-au jefuit Și-apoi butucii i-au stricat, Care în vie s-au aflat…

3. Roșii sunt scuturile care Oastea vitejilor le are. Războinicii s-au adunat Și-n purpură s-au îmbrăcat. Fulgeră carele, pe loc, De al oțelurilor foc, În ziua ce e sorocită De a fi lupta pregătită, Iar sulițele strălucesc Și pe deasupra se-nvârtesc.

4. Pe ulițe se-arată care Și duruie-nspăimântătoare. Peste piețe năvălesc În iureș și se-ngrămădesc, Iar la vedere par făclii, Fugind ca fulgerele vii…

5. Cel care este împărat, Peste Ninive așezat, Își cheamă oamenii pe care, În oastea lui, viteji îi are. Dar iată-i că se poticnesc. Spre ziduri fug și se grăbesc Să își ia locul fiecare, Gătindu-se de apărare…

6. Deschise-s porțile aflate Spre râu, în zidul din cetate. Iată că totul se sfârșește: Mândrul palat se prăbușește!…

7. S-a isprăvit cu ea, de-ndată, E dezgolită și-i luată. Ale ei slujnice, scăpate, Se vaietă înspăimântate, La fel ca niște turturele. Cu pumni-n piept, se lovesc ele.

8. Cum e un iaz plin – bunăoară – Ninive-a fost, odinioară… Dar iată-i, fug!… „Stați! Nu fugiți! Din goana voastră, vă opriți!… Dar nimeni dintre ei, apoi, Nu se întoarce, înapoi…”

9. Argintul, să îl jefuiți! Aurul tot, să îl răpiți! Iată, comori nenumărate Și lucruri scumpe sunt aflate În acel loc, cum nu mai sânt Alte asemeni pe pământ!

10. Iată că este jefuită, Stoarsă de tot și pustiită! Mâhnită-n inimă era; Genunchi-i prind a tremura, Coapsele sufăr îndoit, Iar fețele-au îngălbenit.

11. Unde-i culcușul leilor, Pășunea, pentru puii lor? Unde e locul cel în care, Leii umblau cu nepăsare? Unde e locul cel vestit În care leu-a stăpânit Alături de leoaica lui, Și de-ai lor pui, când nimănui, Prin minte-atunci nu i-ar fi dat, Cumva, să îi fi tulburat?

12. Iată că leul sfâșia Atâta cât le trebuia Puilor săi. Alte-animale El sugruma, pentru-ale sale Leoaice. Astfel, își umplea El, viziunea ce-o avea, Culcușul ce și-l pregătise, Cu prăzile ce le răpise.

13. „Ascultă și ia seama bine! Mare necaz am Eu, pe tine!” – A zis, cu glas răsunător, Cel care-i Domn al oștilor. „În fum am să prefac apoi, Carele tale de război Și pradă îi dau sabiei, Pe ai tăi mândri pui de lei. Prada, în țară adunată, Am să ți-o spulber dintr-odată, Iar glasul solilor tăi mulți, Nicicând nu ai să-l mai asculți.”