Numeri 11 BIV2014

1. În gura mare, a cârtit Poporul și L-a-nvinuit Pe Domnul, că îi mergea rău. Când auzit-a glasul său, De furie, a fost cuprins Domnul și-ndată, S-a aprins, În mijlocul poporului. O parte din oamenii lui – Din margini – fost-au pedepsiți, Fiind, de flăcări, mistuiți.

2. La Moise-atuncea, a strigat Poporul, iar el s-a rugat Lui Dumnezeu și-astfel, s-a stins Focul care fusese-aprins.

3. „Tabera”, locu-a fost numit – Prin „Ardere”, e tălmăcit – Căci Dumnezeu, în locu-acel, Foc a aprins, în Israel.

4. O poftă mare i-a-ncercat, Pe toți cei care s-au aflat Străini, atunci, în Israel. Ba au poftit cu ei la fel, Mulți de-ai lui Israel feciori, Și-au plâns vorbind ne-ncrezători: „Noi, de la cine, căpătăm Carne, aici, ca să mâncăm?

5. Iată că noi ne-am amintit De felu-n care ne-am hrănit Când încă, în Egipt, eram. Mulți pești, atuncea, noi mâncam, Care nimic nu ne-au costat; Și castraveți, noi am mâncat, Și pepeni câți am vrut; apoi, Ceapă și praz și usturoi.

6. Aici, acum, ni s-a uscat Și sufletul. Ne-am săturat, Căci ochii noștri când privesc, Doar astă mană, o zăresc.”

7. Ca și grăunțele pe care Doar coriandrul le mai are, Era mana, din cer venită; Iar la vedere-asemuită Ca și bedeliumul, ea, Găsită-a fi, se mai putea.

8. În fiecare dimineață, De peste a câmpiei față, Poporul, mană, aduna. Cu râșnița o măcina – Ba chiar putea a fi pisată Și într-o piuă. Frământată Fiind, în oală se fierbea Și turte se făceau, din ea. Mana, în acest fel gătită, La gust era asemuită Cu turta care se făcea Cu untdelemn. Deci când cădea

9. Roua, după ce s-a-nnoptat, Cădea și mana, imediat, Acoperind tabăra lor.

10. Atunci, acel întreg popor, De Moise fost-a auzit, Plângându-se, nemulțumit, Ba pe la ușa cortului, Ba fiecare printre-ai lui. Domnul, mânia, Și-a aprins Și cu tărie, ea s-a-ntins. Moise, adânc, s-a întristat, Văzând aceasta, și-a-ntrebat

11. Apoi, pe Dumnezeul său: „De ce mâhnești, pe robul Tău? Și pentru ce n-am căpătat Trecere-n față-Ți, și-ai lăsat Sarcina ăstui neam întreg, Doar peste mine? Nu-nțeleg!

12. Dar oare, eu am zămislit Acest popor? Ai socotit Că eu sunt cel ce l-a născut Și de aceea, ai putut Să-mi zici „Să-l poți la sânul tău, Cum poartă doica, pruncul său”, Până în țara cea de vis, Pe care, Domnul a promis, Părinților ăstui popor, Și ai jurat că le-o dai lor?

13. De unde, carne, eu să iau, Poporului, ca să îi dau? Căci iată, fiecare vine – Acum – plângându-se, la mine Și-mi spune: „Carne, să ne dai, Ca să mâncăm, acum”. Dar vai,

14. Eu Doamne, singur, nu mai pot Să port poporu-acesta tot, Pentru că tare greu îmi vine.

15. Nu Te purta așa cu mine, Ci mai degrabă, Te rog eu – Dacă mai am, la Dumnezeu, Vreo trecere și vrednic sânt – Ca să mă iei de pe pământ. Omoară-mă, și-am mulțumirea Că nu-mi mai văd nenorocirea.”

16. Domnul, lui Moise, i-a vorbit: „Adă la Mine – negreșit – Pe șaptezeci dintre bărbați. Aceștia trebuie luați Dintre bătrânii cei pe care Poporul Israel îi are. Să îi alegi, atunci când vii, Doar pe acei pe care-i știi Că au putere în popor, Că ascultat e glasul lor. La cortul întâlnirii, voi Trebuie să veniți apoi.

17. Acolo, am să Mă pogor Și-ți voi vorbi, în fața lor. Atunci când vei veni la Mine, Din duhul care-i peste tine, Îți iau o parte, după care, Voi pune peste fiecare, Din acel duh, și vor purta Cu toți-apoi, sarcina ta.

18. Să spui poporului apoi: „Să vă sfințiți, pe mâine, voi, Căci carne o să căpătați, Precum ați vrut, ca să mâncați. Iată că Domnu-a auzit Cum plâns-ați și cum ați vorbit Atuncea când ați întrebat: „De unde vom fi căpătat Carne – aicea – în pustie? Căci în Egipt, precum se știe, Am dus-o bine, tot mereu”. Iată că Domnul Dumnezeu, Carne, vă dă, ca să mâncați Cât vreți, și-o să vă săturați.

19. Nu veți mânca o zi sau două, Și nici cinci zile și nici nouă; Nici zece și nici douăzeci,

20. Ci chiar o lună-ntreagă. Deci, Atâta carne-o să mâncați, Până o să vă săturați, Încât, pe nări, o să simțiți Cum că vă iese și, scârbiți, Aveți a fi de ea apoi, Fiindcă n-ați ascultat voi, De Dumnezeul vostru care Șade-n a voastră adunare, Și pentru că, neîncetat, V-ați plâns și v-ați tot întrebat: „Oare de ce, noi am ieșit? De ce, Egiptu-am părăsit?”

21. Moise a zis: „Doamne, dar știi Că sunt cu sutele de mii – Că șase sute-alcătuiesc Poporu-n care mă găsesc – Și Tu zici: „Carne, vor avea,

22. O lună”. Oare, vom tăia, Spre-a fi destul, atâtea oi? Ori vom tăia atâția boi? Sau prindem toți peștii, din mare, S-ajungă pentru fiecare?”

23. Domnu-a răspuns și-a întrebat: „Doar nu cumva, s-o fi scurtat Mâna lui Dumnezeu? Ce crezi? Iată, acuma, ai să vezi De se-mplinește ce ți-am spus.”

24. Moise-a ieșit și-apoi s-a dus De-a-mpărtășit, poporului – De-ndată – vorba Domnului. Pe șaptezeci dintre bărbați – Dintre cei cari erau aflați Între bătrânii cei pe care Poporul Israel îi are – După porunca Domnului, I-a pus în jurul cortului.

25. Domnul s-a pogorât în nor Și-apoi, în fața tuturor, Cu Moise, El de vorbă-a stat. Din duhul, peste el aflat, Luă o parte și a pus Peste cei care i-a adus Moise, acolo. Șaptezeci, Au fost bătrâni-aceia. Deci, După ce duhul i-a umplut, Îndată ei au început Să prorocească. La sfârșit, Ei – însă – n-au mai prorocit.

26. Doi oameni – unu-a fost Eldad, Iar celălalt era Medad – În tabără-au rămas, de-au stat. Când acel duh s-a așezat Și peste ei, căci erau prinși Între cei șaptezeci de inși – Chiar dacă nu i-au însoțit – Au început și-au prorocit.

27. Atunci, la Moise-a alergat Un tânăr, și a cuvântat: Iată, în tabără, Eldad – Și-asemenea lui și Medad – Au început de-au prorocit.”

28. Printre cei care-au auzit Acele vorbe ce se spun, Fusese și fiul lui Nun Cari, Iosua, a fost numit. Pe Moise-acesta l-a slujit Din tinerețe. El s-a dus La Moise-ndată și i-a spus: „Poruncă dă ca să-i oprești.”

29. Moise-a răspuns: „Gelos, tu ești, Cum văd acuma, pentru mine. Dar eu îți spun că-i foarte bine Că acești oameni prorocesc. Să deie Domnul, îmi doresc, Să fie-al Său popor format Doar din proroci, neîncetat, Și să-Și așeze Dumnezeu, Al Său Duh, peste ei, mereu.”

30. Moise și-ai săi bătrâni apoi, Intrară-n tabără-napoi.

31. Un vânt puternic a făcut Domnul, să bată, ne-ntrerupt, De peste mare. Vântul pus Astfel să sufle, a adus Cu el, atunci, un număr mare De prepelițe-n zbor, pe care, Cale de-o zi, le-a răspândit, Încât ele-au acoperit, Cu un strat gros ce s-a-nălțat Doi coți, locul în care-a stat, Atunci poporul Israel.

32. Întreaga zi, poporu-acel Doar prepelițe-a adunat; Și noaptea, a continuat, Păsări, să strângă, fiecare, Precum și-n ziua următoare. Cel care, mult, nu a putut Să strângă, totuși, a avut Zece omeri. Au așezat, Tot ceea ce au adunat, În jurul taberei și-apoi Toți se întoarseră-napoi.

33. Pe când le-a fost încă aflată Carnea, în dinți – nemestecată – Domnul, de furie cuprins, Mânia-ndată Și-a aprins Lovind întreaga adunare, Cu o urgie foarte mare.

34. Locul acela, l-au numit „Chibrot-Hatava” – tălmăcit „Mormintele de lăcomie” – Fiindcă în acea pustie, Atuncea, fost-au îngropați Toți cei, de poftă, apucați.

35. Poporu-apoi a părăsit Chibrot-Hatava, și-a pornit Spre-a Hațerotului ținut, Unde, popas, el a făcut.