Numeri 16 BIV2014

1. Core, fiul lui Ițehar, Al lui Chehat și Levi dar, În acel timp, s-a răsculat. De el, s-au mai alăturat Datan și Abiram; lor, iată Că Eliab le este tată Și On – al lui Pelet fecior. După familiile lor, Din Ruben se trăgeau cei trei.

2. Contra lui Moise-atuncea, ei – Nemulțumiți – s-au răsculat. Lor li s-au mai adăugat – Fiind de-acelaș’ duh împinși – Vreo două sute cincizeci inși, Dintre bărbații cei cu stare, Cari sunt fruntași în adunare Și cari erau chemați la sfat Având un nume respectat.

3. La Moise și Aron s-au dus Bărbați-aceia, și le-au spus: „Destul! Întregul Israel E sfânt, iar Domnul e cu el! De ce doar voi tot încercați, Mereu, ca să vă ridicați, Peste-adunarea Domnului, Mai sus decât poporul Lui?”

4. Când au sfârșit de cuvântat, ‘Naintea lor, s-a aruncat Moise, cu fața la pământ,

5. Și-a zis: „Vedea-vom cine-i sfânt, Căci mâine-n fața Domnului, Vom ști cu toți care-s ai Lui. Aceia numai vor putea, De El, de-a se apropia, Pentru că-i lesne de-nțeles Căci cei pe care i-a ales Îngăduință vor avea, De El, de-a se apropia.

6. Luați cădelnițele-ndată – Tu, Core, și întreaga-ți ceată –

7. Iar în cădelnițele-acele, Foc puneți și tămâie-n ele, Mâine, în fața Domnului. Vom sta deci înaintea Lui, Iar cel pe care-l va alege Domnul, e sfânt, se înțelege. Fii ai lui Levi, am sfârșit! Destul e ceea ce-am vorbit!

8. Lui Core, Moise-i zise-apoi: „Fii ai lui Levi, pentru voi,

9. Lucrul acest, puțin e oare, Că din întreaga adunare A fiilor lui Israel, Va ales Domnul, pentru El, Să fiți în slujba cortului, Mereu, în preajma Domnului?

10. Iată că voi sunteți lăsați, De Domnul, să v-apropiați. Ție și neamului Levit, Domnul, ăst drept, v-a dăruit Și-acuma, iată că voiți, Și preoția, s-o primiți!

11. De-aceea, tu-mpotriva Lui – Cu ceata ta – acum, te pui! Cine-i Aron, ca să veniți Și împotrivă-i, să cârtiți?”

12. Moise-a trimes după cei doi Fii ai lui Eliab apoi. Celor pe care i-a trimis, Datan și Abiram, le-au zis: „Spuneți lui Moise: „Nu venim, Căci nu vrem ca să ne suim

13. În fața ta! Nu e de-ajuns Că în pustie ne-am ascuns? Din țara-n care-am locuit – În care-a curs, necontenit, Lapte și miere – ne-ai luat Și în pustiu ne-ai afundat. Prin el o să orbecăim Până avem ca să murim. Nu e de-ajuns? Acum dorești Ca peste noi să stăpânești?

14. Bine că doar ne-ai scos afară, Căci am văzut noi, în ce țară, Mândră și bună, ne-ai adus, În care curge, cum ai spus, Lapte și miere, ne-ncetat. Ce de ogoare ne-ai mai dat – Și vii – în țara cea bogată. Tu crezi că poate-a fi-nșelată Întreaga adunare-apoi? Nu vom veni, la tine, noi!”

15. Moise, atunci, s-a mâniat Și către Domnul, a strigat: „Nu căuta la al lor dar! Nu le-am luat nici un măgar Și toată lumea a văzut Că nici un rău nu le-am făcut!”

16. Apoi, lui Core, i-a vorbit: „Tu – și-a ta ceată, negreșit – Mâine în zori, să v-adunați Și-n fața Domnului, să stați. De-asemenea, Aron mai vine, Mâine, alăturea de tine.

17. Cădelnițe, să vă luați. Tămâie-apoi, să așezați Și fiecare, cu a lui, Va sta în fața Domnului. Cădelnițe-au să fie, deci, Cam două sute și cincizeci. Tu și Aron, de-asemenea, În mâini, cădelniți, veți avea.”

18. Și fiecare și-a luat Cădelnița și-a așezat Foc și tămâie, cum s-a spus. La ușa cortului, s-au dus, Cu Moise și Aron apoi.

19. Core-mpotriva celor doi, Tot Israelul l-a chemat. Deodat’, atunci s-a arătat, În fața-ntregii adunări, Slava lui Dumnezeu, din zări.

20. Domnul, lui Moise, i-a vorbit – Și lui Aron – și-a poruncit:

21. „Moise – și tu, Aron – plecați! De-acest popor, vă-ndepărtați Căci într-o clipă-i potopesc Cu foc din cer și-am să-i topesc!”

22. Cei doi căzură la pământ Și au strigat: „O, Doamne sfânt! Tu, Dumnezeul tuturor, Domn peste duhurile lor, Tu știi că a păcătuit Un singur om! Va fi lovit, Acum, pentru greșeala lui, Întreg poporul Domnului? Pentru-ale lui păcate, oare, Lovești întreaga adunare?”

23. Domnul, lui Moise, i-a vorbit Și iată ce i-a poruncit:

24. „Vorbește tu, poporului, În felu-acesta. Să le spui: „De Core, să vă depărtați! Lângă Datan, să nu mai stați, Nici lângă Abiram. Apoi, Să nu stea nimeni dintre voi, În preajma locuinței lor!” Așa să-i spui, ăstui popor!”

25. Moise, îndată, a plecat Și pe Datan l-a căutat Și pe-Abiram. Au mers, cu el, Bătrânii toți, din Israel.

26. Poporului, i-a zis apoi: „Vă-ndepărtați, îndată, voi, De oamenii aceștia care Sunt răi. Întreaga adunare Să-i părăsească și să stea Deoparte. Nimeni să nu ia Nimic din ce este al lor, Să nu piară acest popor, Când Domnul îi va fi lovit Pentru că au păcătuit!”

27. Atunci, întreaga adunare A părăsit locul în care Core ședea. S-au depărtat Și de Datan și l-au lăsat Singur pe Abiram. Cei doi – Datan și Abiram – apoi, Din cort, afară, au ieșit. Nevestele i-au însoțit Îndată, cu copiii lor. La ușile corturilor, Cu toții, ei s-au adunat,

28. Iar Moise-apoi a cuvântat: „Veți ști că Domnul m-a trimis Să fac tot ceea ce mi-a zis, Și veți vedea, acum, că eu Nu fac nimic, de capul meu.

29. Dacă ăști oameni, bunăoară – Cum toți mor – și ei au să moară, Iar soarta ce o vor avea, Cu-a voastră e asemenea, Atuncea veți pricepe bine Că Domnul n-a vorbit prin mine!

30. Dar dacă Dumnezeu, apoi, Va face-aici – față de voi – Un lucru nemaiauzit, Prin care îi va fi-nghițit Pământul, pe aceștia trei – Cu toate câte le au ei – Veți ști că au păcătuit Și că, pe Domnul, L-au hulit.”

31. Când a sfârșit de cuvântat, Pământu-ndată s-a crăpat, Sub ei, întocmai cum a zis.

32. Pământul, gura, și-a deschis Și i-a-nghițit pe toți, îndată. Ceata, de Core adunată, A fost, de-asemeni, înghițită, Precum și-averea dobândită De oamenii aceia trei Și de cei care-au fost cu ei.

33. De vii, cu tot avutul lor, De locuința morților, Au fost, atuncea, înghițiți Oameni-acei și nimiciți, Din mijlocul copiilor Lui Israel. Din jurul lor,

34. Toți au fugit, înspăimântați, Țipând – de teamă încercați – Unii la alții: „Să fugim, În grabă, ca să nu pierim, Căci înghițiți, precum ei sânt, Vom fi și noi, de-acest pământ!”

35. Un foc, atuncea, a ieșit – Cari, de la Domnul, a venit – Iar oamenii care-aduceau Tămâie și care erau La două sute cincizeci inși, De flăcări, au sfârșit, cuprinși.

36. Domnul, lui Moise, i-a vorbit Și iată ce i-a poruncit:

37. „Lui Eliazar – fiul pe care Aron, preotul vost’, îl are – Aceste vorbe să îi spui: „Scoate din para focului, Toate cădelnițele-acele. Leapădă-apoi, focul, din ele, Căci toate-acestea sunt sfințite.

38. Din ele, fi-vor făurite Mai multe plăci, cu care voi Acoperiți altaru-apoi, Căci toți cei care le-au purtat Și-au ispășit al lor păcat Și au plătit cu viața lor. În fața-ntregului popor, Aceste plăci au drept menire Spre a sluji de amintire, Căci s-au sfințit și-au fost aduse Și-n fața Domnului sunt puse.”

39. Îndată, Eliazar s-a dus Și a făcut cum i s-a spus: Cădelnițele celor care Pieriră-n focu-acela mare, S-a dus apoi de le-a luat Și, plăci, din ele, a turnat. Cu-acele table de aramă A învelit, de bună seamă, Altarul, cum primit-a știre.

40. Au fost, un semn de amintire, Plăcile ce le-a făcut el, Pentru întregul Israel. În felu-acesta, nu-ndrăznea Cel ce străin se dovedea, Față de-Aron – de neamul lui – Să Îi aducă, Domnului, Tămâie, precum a făcut Core și-ai lui, căci a știut Ce-a pățit el și ceata lui, După porunca Domnului.

41. După această întâmplare, Din nou, întreaga adunare, Contra lui Moise, a cârtit, Și-a lui Aron: „Voi ați lovit Poporul Domnului” – au zis, A doua zi – „voi i-ați ucis!”

42. Deci al lui Israel popor Unitu-s-a-mpotriva lor. Spre-al întâlnirii cort, îndată Pornit-a adunarea toată, Când iată, norul a venit, Deasupra sa, și-nvăluit A fost, de slava Domnului.

43. Moise, în fața cortului, Cu-Aron, atunci s-a-nfățișat,

44. Iar Dumnezeu a cuvântat:

45. „Voi doi, îndată, să plecați! De-acest popor, vă-ndepărtați, Căci într-o clipă-i potopesc Cu foc din cer și-am să-i topesc!”

46. Moise, atuncea, l-a trimis Pe-Aron, în grabă, și i-a zis: „Du-te, cădelnița de-ți ia! Foc de pe-altar să pui în ea! Pui și tămâie, după care, Pentru întreaga adunare, Fă ispășire – negreșit – Pentru că Și-a dezlănțuit Domnul, acum, din nou, mânia Și iată, a-nceput urgia!”

47. Aron, îndată, a făcut Așa precum i s-a cerut. Cădelnița, el și-a luat Și-apoi, cu ea, a alergat În mijlocul poporului. Și iată că a Domnului Urgie a și început. O ispășire a făcut Aron și-apoi a tămâiat Peste norod. S-a așezat

48. Între cei care au pierit Și-ntre cei vii și s-a oprit, Abia atunci, urgia care Lovea întreaga adunare.

49. Dintre ai lui Israel fii, Pierit-au patruzeci de mii Și șapte sute – cum se știe – Loviți de-a Domnului urgie, Afară de-a lui Core ceată.

50. La Moise-Aron s-a-ntors și, iată, Urgia că a încetat, Iar liniștea s-a așezat.