Numeri 20 BIV2014

1. Era în luna-ntâi, când iată, Ajunse adunarea toată A fiilor lui Israel, Într-un pustiu. Locul acel, Țin, se numea. Când au sosit, La Cades, ei au poposit Și tabăra și-au așezat. În acel loc, s-a întâmplat Cum că Maria și-a sfârșit Călătoria – a murit Și în pustia Țin, chemată, A trebuit a fi-ngropată.

2. Acolo-ntreaga adunare A suferit de-o lipsă mare De apă. Toți s-au răsculat, Contra lui Moise, de îndat’ – Și-a lui Aron – și au cârtit.

3. Grabnic, la Moise, au venit, Căci, ceartă, ei au căutat Și-apoi, în față, i-au strigat: „Bine era să fi murit Și noi, atunci când ne-au pierit Frații, în fața Domnului!

4. De ce-ai adus, poporul Lui, Aici? Vrei să pierim și noi, Cu ale noastre vite-apoi?

5. Dar în Egipt, voi ce ne-ați spus? Ne-ați scos, din el, și ne-ați adus În mijlocul pustiului. Precum vedem, nici un loc nu-i, Aicea, bun de semănat. Pe-ntinsul lui, am căutat, Însă smochini nu am văzut. Dacă nu-i apă de băut, Atunci cum ar putea să fie Rodii, sau vița cea de vie?”

6. Moise și-Aron i-au părăsit Și, către cort, ei au pornit. Apoi, în fața ușii lui, Văzură slava Domnului Și la pământ s-au aruncat.

7. Domnul, atunci, a cuvântat Și iată ce i-a poruncit, Lui Moise: „Știu! Am auzit Tot ceea ce s-a petrecut. Iată ce trebuie făcut:

8. Să-ți iei toiagul, după care, Să chemi întreaga adunare. Să-l iei și pe Aron cu tine Și-atuncea când poporul vine, Mergeți la stânca ‘ceea; iată, ‘Naintea voastră, e aflată. În fața ei, să vă opriți Și-n urmă, stâncii, să-i vorbiți, Căci apă o să căpătați. Din stâncă, apă, să luați Ca să adapi acest popor, Și vitele oamenilor.”

9. Moise, toiagul, și-a luat,

10. Pe-Aron, apoi, el l-a chemat Și-a strâns întreaga adunare. Când au venit – cu mic, cu mare – Moise-a strigat, către popor: „Acuma, răzvrătiților, Mă ascultați! Și vom vedea Dacă noi, apă, vom putea, Din astă stâncă, să luăm, Să bem, ca să ne săturăm!”

11. Moise, apoi, și-a ridicat Toiagul și în stâncă-a dat, De două ori la rând, cu el. Atunci, întregul Israel, Din stânca ‘ceea, a văzut, Cum curge apă de băut. Îndat’, acel întreg popor – Și-asemenea vitele lor – Apă-au băut, cât au poftit Și arșița și-au potolit.

12. Domnul, atuncea, l-a chemat, Pe Moise, și a cuvântat: „Pentru că voi nu M-ați crezut Și-n acest fel nu ați făcut Nimic spre a fi Eu sfințit, Printre ăști oameni, negreșit Că nu voi o să fiți acei Ce-o să-i călăuziți, pe ei, În țara ce le-o dăruiesc.”

13. Acele ape se numesc, Meriba. Numele primit, Prin „Ceartă”, este tălmăcit. Locul așa a fost chemat, Căci ei, acolo, s-au certat Cu Dumnezeu și au cârtit, Iar El, atunci, a fost sfințit.

14. Din Cades, Moise a trimis, Soli, în Edom, care i-au zis Celui ce-a fost înscăunat, Peste Edom, ca împărat: „Așa vorbește Israel, Fratele tău. Tu știi că el, Prin mari necazuri a trecut.

15. În al Egiptului ținut, Părinții noștri au venit. Acolo, noi am locuit Un timp destul de-ndelungat. Dar Egiptenii s-au purtat Urât, cu noi: ne-au asuprit Părinții, și ne-au chinuit.

16. În disperare, am strigat, La Domnul. El ne-a ascultat Și-un Înger a trimis la noi, Care ne-a scos afară-apoi, Din al Egiptului ținut. Pe drum, prin multe, am trecut Și-acuma iată, în sfârșit, La Cades, noi am poposit. Astă cetate – știi prea bine – Cum că aproape e de tine, Pentru că ea este aflată În a ta margine. Deci iată Ce rugăminte-ți adresăm:

17. Lasă-ne-acuma, te rugăm, Să trecem doar, prin țara ta. Nu vrem în ăst ținut a sta, Ci înainte ne vom duce. Noi, stricăciuni, nu-ți vom aduce, Pentru că nu intrăm – să știi – Nici în ogoare, nici în vii. Nici din fântâni n-o să-ncercăm – De sete – apă, să luăm. Nu ne abatem, nicidecum, De la împărătescul drum, Când trecem prin ținutul tău.”

18. Edom a zis, la rândul său: „Să nu cumva să îndrăzniți, La mine-n țară, să veniți! Cu sabia, am să vă ies, În cale, și-am să vă lovesc!”

19. Atuncea, ai lui Israel Feciori răspuns-au, în ăst fel: „Vom merge, fără încetare, Și vom urma doar drumul mare. Dacă din apa ta vom bea – Și turmele de-asemenea – Îți vom plăti prețul cerut, Atâta cât va fi făcut. Nimic nu-ți cerem – nu vom sta – Ci trecem doar, prin țara ta.”

20. Edom le-a zis: „Nu încercați, În țara mea, ca să intrați!” Apoi, pe gânduri, n-a mai stat, Ci oaste, el și-a adunat, Ieșindu-le-n întâmpinare, Cu gloată și cu mână tare.

21. Deci prin al lui Edom ținut, Israelul nu a trecut, Ci trebuit-a să găsească, O cale, ca să-l ocolească.

22. Moise și cu al său popor, Din Cades, spre cetatea Hor, Pornit-au și au ocolit Astfel, Edomul. Au sosit La muntele acela mare, Lâng-a Edomului hotare

23. Și-acolo, Domnul a vorbit. Moise, de-Aron, era-nsoțit, Când Dumnezeu a cuvântat:

24. „Aron va fi adăugat, Lângă ai săi” – Domnul a zis. „În țara care am promis Că o voi da lui Israel, Nu va putea să intre el, Pentru că v-ați împotrivit Poruncilor ce le-ați primit Când la Meriba ați șezut Și n-ați făcut ce v-am cerut.

25. Ia-l pe Aron, cu fiul lui. Suie-i pe vârful muntelui Acesta, care-i Hor chemat.

26. Pe-Aron, îl vei fi dezbrăcat, Apoi, de ale lui veșminte, Cari – precum știi – sunt straie sfinte. După ce iei hainele-acele, Pe-al său fiu, să-l gătești, cu ele. Cu haina sfântă, așadar, Ai să-l îmbraci, pe Eleazar. Aron, pe vârful muntelui, Va trece la poporul lui, Căci el, acolo, bunăoară, Să știi că trebuie să moară.”

27. Moise, întocmai, a făcut, Așa cum Domnul a cerut: Urcat-a pe muntele Hor, În fața-ntregului popor.

28. Acolo, el l-a dezbrăcat, Pe-Aron și-apoi, l-a îmbrăcat, Pe Eleazar, cu straiul lui. Apoi, pe vârful muntelui, Aron, în urmă, a murit.

29. Cu Eleazar, Moise-a venit, În tabără. Când au intrat, Întreg poporul adunat, Văzându-i singuri, a simțit Cum că Aron i-a părăsit. Treizeci de zile, după el, A plâns întregul Israel.