Proverbele 10 BIV2014

1. Cu-nțelepciunea într-un ton, Proverbele lui Solomon Călăuzesc pe drumul drept. Un fiu care e înțelept, E bucuria tatălui; Însă mâhnirea mamei lui, Este nebunul, din păcate.

2. Comorile ce-s câștigate Lucrând nedrept, nu-ți folosesc Căci repede se risipesc; Dar de la moarte izbăvește Neprihănirea. Îngrijește

3. Domnul, de cel neprihănit: De foame, el nu-i chinuit; Și pe cei răi Domnu-i veghează, Căci pofta le-o îndepărtează.

4. Cine e leneș sărăcește; Dar harnicul se-mbogățește.

5. Cel care vara a muncit, Pricepere a dovedit; Dar cel care – la secerat – Doarme, este nerușinat.

6. Peste neprihănit, din zări, Vor curge binecuvântări; Dar gura celor răi – se știe – Este izvor de silnicie.

7. Omul care-i neprihănit, Are să fie pomenit Mereu, căci binecuvântată E amintirea lui; uitată E pomenirea celui rău, Căci și el și numele său Vor putrezi. Acela care

8. O inimă-nțeleaptă are, Învățătură dobândește; Însă, singur se prăpădește Omul cu gura nestrunită.

9. Cui îi este neprihănită Purtarea, umblă fără teamă; Însă cel rău, bage de seamă Că apucând pe căi sucite Care îi par a fi ferite Voind ca să îi dea ocol Dreptății, se va da de gol.

10. Cine din ochi clipește, are Să dea pricini de întristare; Dacă nesocotit vorbește, Atunci singur se prăpădește.

11. Gura celui neprihănit Izvor de viață-i, negreșit; Dar gura celor răi, se știe Că e izvor de silnicie.

12. Astfel, ura certuri stârnește; Dar dragostea acoperește Orice greșeală s-a făcut.

13. În gura celui priceput Sunt înțeleptele cuvinte; Însă pe cel lipsit de minte, Nuiaua să-l învețe are, Când va simți-o, pe spinare.

14. Știință, cei deștepți păstrează; Dar pe nebun, îl depărtează De viață gura și-a lui fire, Călăuzindu-l spre pieire.

15. Averea-i casă întărită Pentru bogat; dar socotită Pricină de nenorocire, Ducându-i sigur la pieire, E sărăcia – precum știți – Pentru toți cei nenorociți.

16. Omul cel drept, al său venit, Pentru-a trăi l-a folosit; Dar cel rău tot ce-a câștigat Va folosi pentru păcat.

17. Cel cari certarea-și amintește, Pe calea vieții se găsește; Cel cari mustrarea a uitat, Pe căi greșite-a apucat.

18. Cel care ura și-a dosit, Ca mincinos a fost găsit; Iar cine bârfe răspândește, A fi nebun se dovedește.

19. Cel care mult o să vorbească, Mult are să păcătuiască; Însă cel care a vorbit Puțin doar, este chibzuit.

20. Limba neprihănitului E-asemenea argintului; Cel rău, cu sufletul său mic, Inimă are de nimic.

21. Buzele celui ne-ntinat, Pe mulți oameni i-a-nviorat; Dar cel nebun morți-i sortit, Căci minte nu a dovedit.

22. Când Domnul binecuvântează, Dă bogății și-ndestulează, Iar binecuvântarea dată N-o va lăsa a fi urmată De întristări sau de necaz Ce-nlăcrimează-al tău obraz.

23. Pentru nebun, a face rău, Plăcere e; la rândul său, Cel înțelept, plăcere are, Când priceput, a sa lucrare, Cu sârguință o-mplinește.

24. Cel rău, chiar dacă se păzește, De ce se teme, e lovit; Dar omului neprihănit, Tot ceea ce o să-și dorească Are să i se împlinească.

25. Cum trece un vârtej, la fel Peri-va și cel rău; dar cel Neprihănit stă în picioare, Căci temelii veșnice are.

26. Cum e oțelul pentru dinți Și cum în ochi, fumul îl simți, Așa-i leneșul pentru cel Care s-a încrezut în el.

27. Frica de Dumnezeu lărgește Zilele vieții; dar lovește, Scurtând anii acelor care Pășesc pe-a răului cărare.

28. Chiar așteptarea o să fie Prilej de mare bucurie Pentru acel neprihănit; Însă-n zadar a năzuit Cel ce e rău – nădejdea lui,

29. Pieri-va. Calea Domnului E zidul ce l-a apărat Pe omul cel nevinovat; Topenie se dovedește, Pentru cel care săvârșește

30. Doar rele. Cel neprihănit Rămâne-va de neclintit; Însă cei răi, toți, au să piară Și nu vor locui în țară.

31. Neprihănitul când vorbește, Înțelepciunea-i izvorăște Din gură; dar limba smintită Are să fie nimicită.

32. Gura celui neprihănit, Lucruri plăcute, a rostit; Cel rău, când gura-i cuvântează, Cu răutăți, înveninează.