Proverbele 14 BIV2014

1. Femeia, casa, îți zidește, Când înțeleaptă se vădește; Însă femeia cea nebună, Cu mâna ei are să-și pună, Grămadă casa, la pământ.

2. Cine se teme de Cel Sfânt, Se poartă cu neprihănire; Dar omul care, în neștire, Pe căi sucite doar pășește, Pe Domnul Îl nesocotește.

3. Nuia-i gura nebunului, Bună pentru spinarea lui; Cel înțelept se îngrijește Și buzele și le păzește.

4. Acolo unde boi nu sânt, Ieslele-s goale – e doar vânt; A banilor putere mare Aduce roade cui îi are.

5. Un martor credincios nu minte; Dar unul mincinos, cuvinte Nedrepte – fără vreo măsură – Va arunca mereu, din gură.

6. Omul care batjocorește, Înțelepciune nu găsește; Dar pentru omul priceput, Știința-i un lucru plăcut

7. Și chiar ușor. Să ocolești Nebunul, căci n-ai să găsești Pe ale lui buze, știința, Ca să-ți mărească cunoștința.

8. De-nțelepciune ocrotit, Omul care e chibzuit Alege calea de urmat; Dar nebunia i-a-nșelat Pe cei ce sunt nechibzuiți;

9. Toți oamenii nesocotiți Râd cu păcatul și glumesc; Bunăvoință-și dăruiesc Neprihăniții, între ei.

10. Inima-și știe ale ei Necazuri și nu va lăsa Pe nime-n bucuria sa Să se amestece, vreodată – Nici un străin nu o să poată.

11. Toți răii nimiciți fi-vor Și va pieri și casa lor; Cortul celui neprihănit, De-a pururi, fi-va înflorit.

12. Multe sunt drumurile care Par bune, dar înșelătoare – Către sfârșit – se dovedesc, Căci la pieire însoțesc.

13. De multe ori, chiar când e bine Și râsu-n hohot lanț se ține, Inima poate fi mâhnită, Iar bucuria e sfârșită Destul de trist, în acest caz, Căci e urmată de necaz.

14. Omul care e rătăcit, Se satură de bâjbâit; Și chiar cel bun e săturat De câte-ntrânsul a aflat.

15. Omul ce-i lesne-ncrezător, Va crede vorba tuturor; Dar omul chibzuit – cu minte – Pășind, are să ia aminte.

16. Se teme, în sufletul său, Cel înțelept și de la rău Se va abate ne-ncetat; Dar este foarte îngâmfat Și fără frică dovedit Omul care-i nesocotit.

17. Acel ce-i iute la mânie, Precis va face o prostie; Iar cel de răutate plin Se urâțește, pe deplin.

18. A proștilor parte-o să fie Formată doar din nebunie; Cei chibzuiți și învățați Sunt de știință-ncununați.

19. Omul cel rău să se închine – Cu toți ai săi – la cel bun vine, Iar omul cel nelegiuit, La porți, la cel neprihănit.

20. Omul sărac ce-o duce rău, Urât e și de-amicul său; Dar omul care e bogat, De mulți amici e-nconjurat.

21. Cel care își disprețuiește Aproapele, păcătuiește; Dar cei miloși sunt fericiți Căci milă-au de nenorociți.

22. Cei cari la rău doar se gândesc, Mereu, mereu, se rătăcesc; Cel cari la bine se gândește, Cu bunătate doar muncește Și plin e de credincioșie.

23. Oriunde muncă e, se știe Că și câștig se dobândește; Dar unde numai se vorbește, Doar lipsă este de găsit.

24. Averea-i cea care-a-mpletit, Deștepților, mândră cunună; Dar nebunie doar adună Cel care e nesocotit.

25. Când martorul drept a vorbit, Prin mărturia lui scăpate Sunt suflete nevinovate.

26. Cel cari, de Domnul, teamă, are, În El găsi-va sprijin tare; Astfel, sub scutul Domnului, Au adăpost copiii Lui.

27. Frica de Domnul e izvor De viață, dat oamenilor; De cursa morții, ne ferește Și tot mereu ea ne păzește.

28. Mulțimile poporului Dau slava împăratului; Dar lipsa lor, moarte vestește, Pentru cel care cârmuiește.

29. Cel cari încet e la mânie, E priceput; însă prostie Nemărginită, dovedește Acel ce iute izbucnește.

30. Când inima e liniștită, E viața trupului păzită; Însă pizma oamenilor, E putrezirea oaselor.

31. Când pe sărac îl asuprești, Pe Ziditor Îl înjosești; Când ești milos cu cel lipsit, Pe Dumnezeu tu L-ai cinstit.

32. De răutate e surpat Cel rău; dar cel neîntinat, La moarte chiar, nădăjduiește.

33. Înțelepciunea locuiește În inima ce-i pricepută; Dar se va face cunoscută Și printre cei nesocotiți.

34. Poporul de neprihăniți Prin curăție-i ridicat, Însă orice fel de păcat Rușine-aduce-asupra lui.

35. Plăcerea împăratului E într-o slugă chibzuită; Dar sluga cari e dovedită Că de ocară e cuprinsă, De-a lui mânie e atinsă.