Proverbele 15 BIV2014

1. Răspunsul blând stinge furia; Cel aspru ațâță mânia.

2. Limba-nțeleptului știință Împarte, cu bunăvoință; Dar cei nesocotiți – se știe – Împroașcă-n jur doar nebunie.

3. Prezenți, ochii lui Dumnezeu, În orice loc vor fi, mereu; Nimeni – bun, rău – de a Sa față, Ascuns nu este. Pom de viață,

4. O limbă dulce se vădește; Dar multe suflete zdrobește O limbă care e stricată.

5. Netotul doar dispreț i-arată Tatălui său care ar vrea Învățătură să îi dea; Acela însă e deștept Și tot mereu mai înțelept, Care ia seama la mustrare.

6. Neprihănitul belșug are; Dar omul care este rău, Se tulbură-n venitul său.

7. Cel înțelept știință are Să semene; însă cel care Nesocotit e, ia drept plată Numai o inimă stricată.

8. Luată-i jertfa răului, Drept scârbă-n fața Domnului; Lui Dumnezeu îi e plăcută Doar rugăciunea ce-i făcută De oamenii neprihăniți.

9. Numai aceia sunt iubiți, Ce caută neprihănire; Dar calea, celui rău din fire, Îi e urâtă Domnului.

10. Cel care lasă calea Lui, E aspru pedepsit; la fel Se va-ntâmpla și cu acel Care mustrarea o urăște: Pe-acela moartea îl lovește.

11. Ținutul morții de-i știut, Dacă Adâncu-i cunoscut Și-i gol în fața Domnului, Cu-atât mai mult, a omului Inimă fi-va cunoscută De Cel de care-a fost făcută.

12. Cel cari batjocuri a lucrat, Nu-i place să fie mustrat; De-aceea nu-i plac cei deștepți Și nu merge la înțelepți.

13. Inima veselă lucrează Și fața o înseninează; Când inima s-a întristat, Și duhul e îngândurat.

14. Cei pricepuți cată știință, Sporindu-și a lor cunoștință; Dar nebuniei, îi va cere Omul nesocotit, plăcere.

15. Viața celui nenorocit Doar grea va fi, necontenit; Când inima e mulțumită, Omul, o viață fericită, Are să ducă ne-ncetat, Ospăț fiindu-i, necurmat.

16. Mai bun îi este omului, Puțin, cu frica Domnului, Decât averea dobândită, De tulburare însoțită.

17. Mai bun e prânzul încropit Doar din verdețuri și-nsoțit Cu dragoste și udătură, Decât boul cel gras, cu ură.

18. Omul cari iute izbucnește, În juru-i, certuri doar stârnește; Cel care-ncet e la mânie, Să potolească cearta, știe.

19. Hățiș de spini – află acum – Este al leneșului drum; Drumul celui neprihănit Întotdeauna-i netezit.

20. Fiu-nțelept are să fie, Pentru-al său tată, o mândrie; Nesocotitul dovedește Că mama își disprețuiește.

21. Pentru cel prost, o bucurie, Îi este a sa nebunie; Dar cel care e înțelept, Va merge doar pe drumul drept.

22. Planuri, nicicând, nu izbutesc, De-s lipsă cei ce chibzuiesc; Dar izbutesc când sunt mulți sfetnici Care se dovedesc că-s vrednici.

23. Omul e bucuros când poate, Singur, răspuns să dea, la toate; Și ce bună-i vorba rostită Tocmai la vremea potrivită.

24. Pe calea vieții este dus Cel înțelept, mereu mai sus, Și e ferit al său picior De locuința morților – De acel loc primejdios Aflat în părțile de jos.

25. Pe cel ce-i mândru și pe-ai lui Îi surpă mâna Domnului; Dar ale văduvei hotare Le întărește-al Său braț tare.

26. E gândul rău al omului, Urât în fața Domnului; Plăcute-n fața Celui Sfânt, Doar vorbe prietenoase sânt.

27. Celui avar câștigu-i place, Și-n casă tulburare face; Dar cel cari mita o urăște, Acela viață dobândește.

28. Neprihănitul s-a gândit Și-abia pe urmă a vorbit; Cei răi au să se năpustească, Cu răutăți ca să stropească.

29. Domnul mereu se-ndepărtează De cei cari pentru rău lucrează; Însă acei ce sunt curați, În rugăciune-s ascultați.

30. Privirea, cu prietenie, Dă inimilor veselie; Veștile bune-au întărit Oasele care-au obosit.

31. Urechile ce iau aminte La înțeleptele cuvinte Care spre viață sfătuiesc, Acelea veșnic locuiesc În mijlocu-nțelepților.

32. Acel care mustrărilor Întoarce spatele, vădește Că sufletu-și disprețuiește; Cel cari mustrări va asculta, Pricepere va căpăta.

33. Frica de Dumnezeu învață Înțelepciunea și dă viață; Smerenia cinste dobândește Și-n fața slavei ea pășește.