Psalmii 137 BIV2014

1. Pe malurile râului Din țara Babilonului, Șezut-am noi și-amar plângeam, Când de Sion ne aminteam.

2. Harfele noastre au tăcut Și-n sălciile din ținut Fost-au, cu toate, atârnate, Lăsându-le a sta uitate.

3. Biruitorii noști’ cereau Să le cântăm și ne ziceau: „Haideți, cântați și-n Babilon, Cântări aduse din Sion!”

4. Cum să cântăm, căci nu puteam Când pe pământ străin eram, Cântările lui Dumnezeu?

5. Ierusalime, dacă eu Am să te uit, cumva – vreodată – Atuncea, dreapta mea, de-ndată, Să-și uite-a ei destoinicie!

6. De cerul gurii, să îmi fie Lipită limba, dacă eu Nu îmi voi aminti mereu, De tine. Dacă-n clipe grele, Culme a bucuriei mele, Nu am să fac din tine, mie – Lipită – limba să îmi fie!

7. Doamne, de fiii cei pe care Țara Edomului îi are, Să-Ți amintești, necontenit, Căci ei atunci când s-a găsit Ierusalimu-n strâmtorare, Strigat-au toți, în gura mare: „Să-l radeți! Dărâmat să fie! Să-l radeți dar, din temelie!”

8. Ah, fiica Babilonului, Sortită ești prăpădului! Ferice fie de acel Care-ți va face rău, la fel Precum tu însuți te-ai purtat, Când robi ai tăi, noi ne-am aflat!

9. Ferice de acela care, Pe ai tăi prunci, o să-i omoare! Ferice, celui ce-i zdrobește De stâncă și îi nimicește!