Psalmii 139 BIV2014

1. Doamne, mereu mă cercetezi Și mă cunoști, căci Tu mă vezi.

2. Când mă ridic sau când stau jos, Tu-mi pătrunzi gândul, ne-ndoios.

3. Știi când mă culc, vezi pasul meu, Știi calea-n care umblu eu.

4. Cuvintele pe cari am vrut Să le rostesc, Tu le-ai știut, Căci Tu, în toate, ai pătruns Și nu Îți e nimic ascuns.

5. Tu mă-nconjori, iar mâna Ta O lași asupra mea a sta.

6. Știința Ta, cea minunată, Atât de sus e așezată – Atât de mult ea se întinde – Încât eu nu o pot cuprinde.

7. Dar încotro, Doamne, s-apuc, Departe-apoi ca să mă duc? Unde să fug, ca să pot sta Departe-apoi, de Fața ta?

8. Dacă în cer am să urc eu, Acolo este Dumnezeu. Dacă apoi am să pogor În locuința morților – Voind să mă adăpostesc – Și-acolo, Doamne, Te găsesc.

9. Dacă pe-aripa zorilor, La marginile mării, zbor,

10. Și-acolo fi-va mâna Ta Și călăuză îmi va sta.

11. Dacă voi zice: „Negreșit, De beznă fi-voi învelit”, Iată că bezna cea deplină Se va preface în lumină!

12. Acum nici bezna, văd prea bine, Nu este neagră pentru Tine, Căci noaptea strălucire are Ca ziua, în amiaza mare, Iar bezna cea întunecată, Precum lumina, se arată.

13. Rărunchii, Tu mi i-ai făcut, Iar al meu trup, Tu l-ai țesut În pântecele mamei mele.

14. Te laud, pentru toate cele Pe care le-ai făcut, căci iată, Sunt o făptură minunată. Sufletul meu a cunoscut Lucrările ce le-ai făcut, Căci ele au fost mari, mereu.

15. N-a fost ascuns nici trupul meu, Față de Tine. M-ai făcut Într-un loc tainic. M-ai țesut Cu măiestrie-n chip ciudat, De parcă aș fi fost aflat În locuri tainice, pe care, Pământul, în adânc, le are.

16. Pe când încă un chip n-aveam, Pentru că doar un plod eram, A Ta privire m-a văzut Și-n a Ta carte ai trecut Zilele care rânduite Mi-au fost, pentru a fi trăite.

17. Doamne, cât e de nepătrunsă A Ta gândire, și ascunsă! Ce multe-s gândurile Tale!

18. De aș putea găsi o cale Prin care să le socotesc, În număr, ele depășesc Boabele de nisip ce sânt Pe fața-ntregului pământ. În zori de zi, când mă trezesc, Tot lângă Tine mă găsesc.

19. O Doamne, dacă-ai tăbărî Și pe cei răi i-ai omorî! Oameni – de sânge însetați – De mine, să vă depărtați!

20. Ei, despre Tine, au vorbit Numai în chip nelegiuit. Numele Tău, Îl iau cei răi Și mint acești dușmani ai Tăi!

21. Să nu fie urâți de mine, Cei care Te urăsc pe Tine? De-aceia care se ridică Ție-mpotrivă fără frică, Să nu îmi fie scârbă, oare?

22. Da, îi urăsc, fără-ncetare, Iar ura mea este vădită Precum că e desăvârșită, Căci eu, la oamenii acei, Mă uit ca la dușmanii mei.

23. Mă cercetează, Domnul meu, Să îmi știi inima mereu! Mă-ncearcă, Doamne, căci doresc Să afli ceea ce gândesc!

24. Vezi dacă sunt pe-o cale rea Și fă ca pasul meu să stea Pe calea care-Ți place Ție Și duce către veșnicie!