Psalmii 78 BIV2014

1. Ascultă dar, poporul meu, Învățătura mea, mereu! Aminte ia, necontenit, La vorbele ce le-am rostit!

2. Gura-mi deschid, ca să vorbesc În pilde, ca să îți vestesc Înțelepciunea cea pe care Vremea străveche, doar, o are.

3. Ceea ce știm, ce-am auzit, Tot ceea ce ne-au povestit Ai noști’ părinți, vom spune noi,

4. Copiilor noștri apoi. Nimic n-o să acoperim Din ce cunoaștem, ci vestim La neamul care s-a-ntrupat Și care-n lume ne-a urmat, Mereu, lauda Domnului, Puterile brațului Lui Și-apoi minunile făcute Care de noi sunt cunoscute.

5. În Iacov, El a vrut să fie, Din vremuri vechi, o mărturie. Apoi, o lege a dat El, Pentru întregul Israel, Și-a poruncit părinților Noștri, ca-n ea, pe fiii lor, Întotdeauna să-i învețe Și-n ea doar, să le dea povețe,

6. Pentru-a fi legea cunoscută Și spre-a putea a fi știută De toți copii-aceia care, Apoi, în lume vor apare, Ca să-i învețe pe acei Ce se vor naște după ei Cari o vor spune tuturor Urmașilor neamului lor,

7. Ca astfel să-și pună mereu, Încrederea în Dumnezeu Și pentru a nu fi uitate Lucrările Lui minunate, Îndeplinind necontenit, Ceea ce El a poruncit.

8. Să nu fie precum erau Ai lor părinți pe când trăiau, Deci un neam rău ce s-a vădit, Întotdeauna, răzvrătit, Având o inimă slăbită Și de puteri secătuită Și-un duh ce se-arăta mereu, Necredincios lui Dumnezeu!

9. Fiii lui Efraim erau Deprinși cu arcul, când luptau, Dar au dat dosul și-au fugit Când ziua luptei a venit,

10. Pentru că ei nu s-au ținut De legământul cel făcut De Dumnezeu și n-au voit A ține Legea ce-au primit.

11. Au dat uitării lucrul Lui; De-asemeni, ale Domnului Minuni – ce li s-au arătat – În mare grabă le-au uitat.

12. Domnul – minuni – a săvârșit, Ai lor părinți când au trăit, Când în Egipt ei se găseau Și-n câmpul lui Țoan ședeau.

13. Marea a despicat-o El, Un drum făcându-le astfel, Iar apele s-au adunat Și ca un zid în jur le-au stat.

14. Ziua, El i-a condus din nor Și-apoi, un foc strălucitor, În timpul nopții, s-a făcut.

15. Întreg poporul a văzut Cum, în pustiu, a despicat Ștânca și apă El le-a dat.

16. Izvoare, la porunca Lui, Țâșneau din stânca muntelui, Iar ale lor ape păreau Că niște râuri mari erau.

17. Dar ei tot nu L-au ascultat Pe Domnul și n-au încetat Păcate să mai săvârșească Și să nu se mai răzvrătească Față de Domnul, în pustie.

18. L-au ispitit – precum se știe – În a lor inimă, mereu, Căci I-au cerut lui Dumnezeu, Mâncare, după pofta lor.

19. Apoi, acel întreg popor Vorbit-a împotriva Lui, Zicând: „Dar mâna Domnului Poate, în stare ca să fie, Masa a pune, în pustie?

20. Noi știm că stânca a lovit Și din ea, apă a țâșnit, Însă acuma, va putea, Pâine, aicea, să ne dea, Sau se va dovedi în stare, Carne, ca să ne dea El, oare?”

21. Dar Dumnezeu a auzit, Cuvintele ce le-au rostit Și, foc aprins, S-a arătat Față de Iacov. De îndat’, Mânia Și-a stârnit-o El, Față de-ntregul Israel,

22. Pentru că ei nu au știut, Pe Dumnezeu, să-L fi crezut Și pentru că se îndoiau De ajutorul ce-l aveau Din partea Lui, necontenit.

23. Atuncea, El a poruncit – Pe dată – norilor de sus, Iar porții cerului i-a spus Să se deschidă, de-a turnat

24. Mana care i-a săturat; Și grâu, din cer, a mai dat El, Poporului lui Israel.

25. Toți au mâncat pâinea, de cari, Se bucurau numai cei mari. Mâncare, ei au căpătat, Astfel încât s-au săturat.

26. Să sufle, El a poruncit, Vântului de la răsărit Și miazăzi, de a plouat

27. Cu carne și i-a săturat Cu păsări cari, în largul zării, Erau ca și nisipul mării.

28. Întreg stolul păsărilor Căzut-a în tabăra lor.

29. Atunci, poporul a mâncat Carne, până s-a săturat Căci Dumnezeu i-a dăruit Tot ceea ce el și-a dorit.

30. Dar încă bine nu mâncase, Iar pofta nu își stâmpărase,

31. Când s-a stârnit, asupra lui, Marea mânie-a Domnului Care, pe dată, i-a lovit Cu moartea și i-a nimicit Pe tinerii lui Israel.

32. Însă întreg poporu-acel – Chiar după tot ce a văzut – Pe Dumnezeu nu L-a crezut, Ci-n contra Lui, nestingherit, Cu toții au păcătuit.

33. De-aceea, Domnul a scurtat Zilele lor și le-a curmat Anii apoi, printr-un sfârșit Care năpraznic s-a vădit.

34. Când El, de moarte, îi lovea, Întreg poporul se-ntorcea Să-L caute pe Dumnezeu.

35. Își aminteau că El, mereu, Stâncă le e și ajutor, Fiind al lor Izbăvitor.

36. Cu gura, însă-L înșelau Și cu-ale lor limbi Îl mințeau.

37. Inima lor era slăbită Și de puteri secătuită. Credință, ei n-au arătat, Față de legământul dat.

38. Totuși, în îndurarea-I mare, Domnul le dă, la toți, iertare. Mânia Lui, El Și-o strunește Și astfel nu îi nimicește.

39. Iată că El Și-a amintit Că ei doar carne s-au vădit, Fiind la fel ca o suflare De vânt, care e trecătoare.

40. De câte ori s-au răzvrătit Când în pustie s-au găsit! De câte ori L-au mâniat Când în pustie s-au aflat!

41. N-au încetat să-L ispitească, Să-L întărâte, să-L stârnească Și să Îl mânie pe Cel Cari Sfânt îi e, lui Israel.

42. De-a Lui putere, nimenea – În urmă – nu-și mai amintea. Nu-și aminteau că i-a păzit Și de vrăjmași i-a izbăvit.

43. Nici de minunile văzute Cari în Egipt au fost făcute Și nici de semne minunate Care fuseseră-arătate În a Țoanului câmpie.

44. Nimeni nu mai voia să știe Că-n sânge El a prefăcut Apa din râu, de n-a putut Din acea apă, nimenea, În urmă, să mai poată bea.

45. Cum roi de muște-otrăvitoare S-a repezit să îi omoare, Cum broaștele au năvălit Asupra lor și i-au lovit;

46. Cum prăzi ale omizilor Ajunseră holdele lor, Iar munca le-a ajuns să cadă, Roiului de lăcuste, pradă;

47. Cum viile s-au prăpădit Când El, cu piatră, le-a lovit Și cum smochinii s-au uscat Când grindina i-a încercat.

48. Cum au ajuns vitele pradă, Acelei grindini, să le cadă; Cum turmele lor au pierit Sub focul, din ceruri, venit.

49. Mânia Domnului aprinsă, Urgia Lui cea necuprinsă, Iuțimea și necazul Lui Trimise-au fost poporului: Un cârd de îngeri slujitori, Doar de necaz aducători.

50. Când Domnul Și-a dezlănțuit Mânia, moartea i-a lovit, Fiind de molime mâncați.

51. Cum i-a lovit pe cei aflați Întâi născuți printre cei care, Locuitori, Egiptu-i are – Pârga puterilor lui Ham Și-a celor ce-s din al lui neam.

52. Cum El, poporul, Și-a pornit Și cum Și l-a povățuit Când era în pustiu apoi, Asemenea turmei de oi.

53. Cum, fără grijă, i-a dus El – Frică, să n-aibă Israel – Și cum în mare, au pierit Acei care i-au dușmănit.

54. Cum i-a purtat, în urmă dar, Până la sfântul Său hotar, La muntele ce-i câștigat De al Lui braț, neînfricat.

55. Cum neamuri, El a izgonit Din fața lor și-a împărțit Țara, s-o ia în stăpânire Spre a rămâne moștenire A semințiilor pe care Neamul lui Israel le are.

56. Dar ei însă, necontenit, Pe Dumnezeu L-au ispitit. În contra Lui s-au răsculat Și-a Lui poruncă au călcat.

57. Necredincioși se dovedeau, Precum părinții lor erau. Ca și un arc înșelător, L-au părăsit pe Domnul lor.

58. Ei, înălțimi, au ridicat Și-n acest fel L-au supărat, Căci gelozia I-au stârnit Când pentru idoli au slujit.

59. Domnul, atunci, S-a mâniat Și-a Lui mânie a picat Peste întregul Israel.

60. La Silo, Se aflase El, Unde al Său cort se găsea Când printre oameni locuia. Furios, cortul Și l-a lăsat,

61. Iar slava Lui, pradă, s-a dat, Robiei. Măreția Lui Ajuns-a a dușmanului.

62. Lăsat a fost al Său popor, Pradă a fi săbiilor, Pentru că El S-a mâniat.

63. În foc să cadă, i-a lăsat Pe toți cei tineri din popor. Fecioarele, la rândul lor, Nu au mai fost sărbătorite Cu cântecele pregătite, Anume, pentru nuntă. Toți

64. Cei care se vădeau preoți, Loviți de sabie pieiră, Iar văduvele nu-i bociră.

65. Atuncea Domnul S-a trezit Ca unul care a dormit. Ca un viteaz S-a arătat, Care-i de vin îmbărbătat.

66. Pe-ai Săi dușmani, El i-a lovit, Iar ei – speriați – toți au fugit, Grăbindu-se-a ieși din țară, Plini de rușine și ocară.

67. A lepădat cortul pe care, În Israel, Iosif îl are, Și n-a ales – după cum știm – Nici ramura lui Efraim,

68. Ci El, pe Iuda, l-a cules Și-apoi Sionul l-a ales, Căci după cum se dovedește, Domnul, pe-aceștia, îi iubește.

69. Un sfânt locaș Și-a zidit El, ‘Nalt ca și cerul și la fel De tare, precum se arată Pământu-acest, pe care – iată – L-a întărit pentru vecie.

70. Pe David l-a ales să-I fie Rob, căci El l-a luat apoi, Chiar de la staulul de oi,

71. Să îl așeze drept păstor, Peste întregul Său popor,

72. Iar David, când l-a cârmuit, Pricepere a dovedit. Neprihănită se vădea Inima lui și-astfel putea Să dea povețe tuturor Și-nvățături pentru popor.