Apocalipsa 14 BIV2014

1. „Apoi, când iarăși m-am uitat, Văzut-am Mielul, așezat, Pe muntele Sionului. El adunase-n jurul Lui, Atunci, o sută patruzeci Și patru mii de oameni. Deci, Aceștia toți, pe frunți, purtau Numele Lui și mai aveau, De-asemeni, Numele Celui Cari Îi e Tată, Mielului.

2. Un glas, atunci, am auzit, Care, din cer, era venit. Era ca vuietul pe care Îl face doar o apă mare, Sau tunetul ce-a bubuit. Glasul pe cari l-am auzit, Era al celor ce cântau Cu alăuta. Ei ședeau

3. La jilțul de domnie, care, Patru făpturi, în față, are, Și, de bătrâni, e-nconjurat. Nimeni apoi, n-a învățat, Acea cântare minunată Care a fost, atunci, cântată, Afară doar de cei ce sânt Răscumpărați, de pe pământ Și sunt o sută patruzeci Și patru mii de oameni. Deci, Aceștia doar, au învățat, Cântarea care s-a cântat.

4. Cât despre oamenii acei, Verguri, se știe că sunt ei, Pentru că nu s-au întinat, Căci, cu femei, nu s-au culcat. Aceștia-L vor urma, pe Miel, Mergând oriunde merge El, Fiindcă ei au fost luați, Din lume, și răscumpărați, Drept cel dintâi rod, pentru Miel Și pentru Dumnezeu, la fel.

5. În gura lor, nu s-au găsit Minciuni și astfel, s-au vădit Că, fără vină, sunt, mereu, La scaunul lui Dumnezeu.

6. Un alt înger, am observat Că, peste ceruri, a zburat, Cu Evanghelia cea cerească Și veșnică, să o vestească Locuitorilor ce sânt Pe fața-ntregului pământ, De orice neam aveau să fie, Limbă, norod, sau seminție.

7. Îngeru-acela a strigat, Tare, zicând: „Neîncetat, Teamă s-aveți, de Dumnezeu, Și să-I dați slavă, tot mereu, Căci ceasul judecății Lui, Acuma a sosit! Celui, Care-a făcut cer și pământ, Mare și ape câte sânt, Să vă-nchinați, necontenit!”

8. Apoi, alt înger a venit – Al doilea – și a cuvântat: „Iată, acuma a picat Cetatea Babilon, cea care A adăpat pe fiecare, Din neamurile care sânt Pe fața-ntregului pământ, Cu vinul ei – vinul mâniei Și-asemenea, și al curviei!”

9. Apoi, alt înger a venit – Al treilea – și-astfel a vorbit: „Dacă se-nchină cineva, Fiarei, icoanei ei, cumva, Sau dacă semnul, se vădește, Pe braț ori frunte, că-l primește,

10. Va bea vinul mâniei, care, Al nostru Dumnezeu îl are. Vinul acesta-i va fi dat Să-l beie, neamestecat – În cupa Sa, pentru mânie – Și chinuit are să fie, În flacăra unui foc mare Și în pucioasa arzătoare, Aflate-n fața Mielului Și-a sfinților îngeri, ai Lui.

11. Iar focul chinurilor lor Se suie-n vecii vecilor, În sus, spre ceruri. Niciodat’, Aceia ce s-au închinat Fiarei, icoanei ce-o avea, Și au primit de-asemenea – Pe braț sau frunte – semnul care, Numele ei numai îl are, Noaptea nu vor avea odihnă, Iar ziua nu vor găsi tihnă.

12. Aici este răbdarea lor, Adică cea a sfinților Aceia cari păzesc, mereu, Poruncile lui Dumnezeu Și-apoi, credința, lui Iisus.”

13. Din cer, apoi, alt glas a spus: „Scrie, așa cum îți voi zice: De morți, acum, va fi ferice – De morții care, negreșit, Numai în Domnul, au pierit!” „Aceștia odihni-se-vor De toată osteneala lor, Pentru că ceea ce lucrează – Ale lor fapte – îi urmează” – Ne spune Duhul, lămurit.

14. Apoi, în jur, iar am privit Și, un nor alb, s-a arătat, Pe care cineva a stat. Cel de pe coama norului Părea un fiu al omului. Pe cap, cunună, el avea – Din aur – iar în mâini ținea O secere deosebită, Ce era bine ascuțită.

15. Atunci, din Templu, a ieșit Un alt înger. El a venit Și, cu glas tare, a strigat La Cel care, pe nor, a stat. „Tu, secera, să-ți pregătești Și, secerișul, să-l pornești, Căci copt, pământul s-a vădit, Iar ceasul seceri-a sosit.”

16. Atunci, Cel ce pe nor ședea Și, secera, în mâini, ținea, Spre lume-ndat’, a aruncat-o Și holda ei a secerat-o.

17. Din Templul care s-a aflat În ceruri, s-a mai arătat Un înger care a venit, Cu un cosor, bine-ascuțit.

18. Un altu-apoi, a apărut, Care, putere, a avut, Asupra focului. Astfel, Chiar din altar a ieșit el Și a strigat, către cel care Avea cosorul, cu glas tare: „Iată că via a rodit! Pune-ți cosorul ascuțit, Să strângă strugurii ce sânt În viile de pe pământ, Căci ei sunt copți, cu-adevărat.”

19. Îngeru-atunci a aruncat, Spre lume, cu cosorul lui, Strângând via pământului. Sfârșind culesul, a luat, Toți strugurii și i-a lăsat Să cadă-n teascu-acela mare, În care, Dumnezeu Își are, Mânia Lui. Eu am văzut

20. Că teascul ce a fost umplut Cu strugurii, a fost luat Și cu picioarele călcat Apoi, afară din cetate. Valuri de sânge, revărsate Au fost, din el, și s-au întins, Încât o-ntindere-au cuprins; O mie șasesute-avea, De stadii dar, întinderea. Sângele ce s-a revărsat, Mare, apoi, s-a ridicat Încât ajuns-a-ncetișor, Pân’ la zăbala cailor.”