Apocalipsa 5 BIV2014

1. „O carte-n urmă, am văzut, În mâna Celui ce-a șezut, Pe acel scaun, de domnie. Scrisă, ea se vedea să fie, Pe dinăuntru și-apoi, iară, Fusese scrisă și pe-afară. Șapte peceți se mai vedeau, Și, cartea, o pecetluiau.

2. Atuncea mi s-a arătat Un înger, care a strigat: „Cine o fi, acum, în stare, Cine se-arată vrednic, oare, Să vină, cartea, să o ia, Rupând pecețile din ea, Să o deschidă mai apoi, Și s-o citească, pentru noi?”

3. Dar nimenea nu s-a găsit, În cer, să fie potrivit – Nici pe pământ, de-asemenea, Și nici sub el – care să ia Cartea, și s-o deschidă-apoi, Să o citească, pentru noi.

4. Am plâns, atunci când am văzut, Că nimenea nu a putut, Să fie vrednic și să ia, Cartea, ca să se uite-n ea.

5. Dar, un bătrân s-a-nfățișat, ‘Nainte-mi, și a cuvântat: „Să nu mai plângi, căci a venit Leul care a biruit. El este – după cum se știe – Din a lui Iuda seminție Și-i a lui David Rădăcină. Iată că El are să vină Și va deschide cartea care, Șapte peceți, peste ea, are.”

6. Apoi, la mijloc, am văzut, În locul care s-a făcut – Chiar între jilțul Celui Sfânt, Între făpturile ce sânt Vii, împrejuru-i așezate, Și care, patru, sunt de toate, Și între cei bătrâni – un Miel. Înjunghiat, îmi părea El. Pe capul Său, puteam vedea, Precum că șapte coarne-avea Și șapte ochi. Aceștia sânt, Duhuri, trimise pe pământ, Pentru a-i da ocol, mereu, Căci ei sunt, ai lui Dumnezeu.

7. El a venit și a luat Cartea, cea care s-a aflat În brațul drept al Celui care, Scaunul de domnie-l are.

8. Făpturile acolo-aflate, Cari patru-n număr sunt, de toate, Precum și toți bătrâni-acei, Cari douăzeci și patru-s ei, Jos, la pământ, s-au aruncat, În fața Mielului, de-ndat’, Ținând, în mână, alăute Și-având potirele umplute, Doar cu tămâie, căci în ele – Deci în potirele acele – Sunt rugăciunile ținute, Care, de sfinți, au fost făcute. Potirele acestea toate, Numai din aur sunt lucrate.

9. Un cântec nou, cu toți cântau, Și-n cântec, astfel glăsuiau: „Tu singur doar, ai fost găsit, Cartea s-o iei, și-nvrednicit Să rupi pecețile pe care, Aceasta, peste ea, le are; Căci Tu ai fost înjunghiat Și astfel, ai răscumpărat, Cu al Tău sânge – cu mult greu – Mulți oameni, pentru Dumnezeu, Căci, către El, aveau să vie, Din orișicare seminție, Din orișicare limbă-anume, Din orișice norod, din lume.

10. Tu ai făcut, din ei, mereu, Pentru al nostru Dumnezeu, O minunată-mpărăție De preoți, care au să vie – Căci rânduiți astfel, ei sânt – Să-mpărățească, pe pământ!”

11. Când, ochii, iar i-am ridicat Și împrejur, eu m-am uitat – La scaunul Celui Prea Sfânt, La toți bătrânii care sânt Și la făpturile pe care, Scaunu-n jurul său le are – Glasuri de îngeri au vorbit, Pe care eu le-am auzit. Numărul lor e foarte mare: De zece mii de ori, el are Tot zece mii și mii de mii, Încât e greu, minte, să ții.

12. Vocile ce le-am auzit, În felu-acesta au vorbit: „Mielul cari fost-a junghiat, Vrednic, acum, s-a arătat, Puterea ca să-I fie dată, Înțelepciunea – totodată – Cinstea și slava și tăria, Laude-apoi, și bogăția!”

13. Toate făpturile ce sânt, În ceruri, sus, ori pe pământ, Sau sub pământ sunt aciuate, Ori sunt, în mare, răsfirate, Precum și toate cele care Au un alt loc de așezare, În clipa ‘ceea au vorbit Și-aste cuvinte le-au rostit: „Celui care, pe scaun, șade Și stăpânește, I se cade, Cinste și slavă a-I fi dată Și stăpânire. Totodată, Acestea toate se cuvin, Să-i fie date-apoi, din plin, Și Mielului. Fie-ale Lor, Toate, în vecii vecilor!”

14. Făpturile acolo-aflate – Și care, patru sunt, de toate – Când auzeau vorbele-acele, Spuneau „Amin!”, într-una, ele. Bătrânii care-au fost aflați De față – care-s arătați, Că douăzeci și patru sânt – S-au aruncat, toți, la pământ, Ca să se-nchine, fiecare, Apoi, în fața Celui care Este, mereu, nemuritor Și-i viu, în vecii vecilor.”