Apocalipsa 9 BIV2014

1. „Din trâmbița ce o avea, Când îngerul al cincilea A răsunat, eu am văzut, O mare stea, cum a căzut Peste pământ, din cer, de sus. Acesteia i s-a adus O cheie să o țină-n mână, Ca a Adâncului fântână Să poată a fi descuiată.

2. Fântâna s-a deschis îndată Și, un fum negru-ngrozitor – Precum e fumul de cuptor – Spre înălțimi, s-a ridicat. Văzduhul, tot, s-a-ntunecat, Iar soarele nu s-a văzut, De fumul care s-a făcut.

3. Din fumul negru, au ieșit Niște lăcuste, ce-au primit, Pe dată, o putere mare, Ce este asemănătoare Cu cea a scorpionilor.

4. Lăcustele, în zborul lor – Să vatăme – nu trebuiau, Ierburi, ce pe pământ creșteau, Și nici verdeața câmpului, Sau frunzele copacului. Ele urmau a fi lovit, Pe cei care nu au primit, Pe fruntea lor, pecetea care, Al nostru Dumnezeu o are.

5. Să îi omoare, negreșit Nu le fusese-ngăduit, Ci numai să îi prigonească Cinci luni, și să îi chinuiască. Ăst chin e asemănător Cu chinu-nțepăturilor Pe care-atunci, când a mușcat, Doar scorpia l-a provocat.

6. Să știți că zilele acele Se vor vădi nespus de rele. Atuncea, oamenii vor vrea Să moară, dar nu vor putea. Oricât de mult au s-o dorească, Moartea are să-i ocolească.

7. Lăcustele se-asemănau Cu niște cai ce se vădeau Gata de luptă, ne-ncetat. Cununi pe capete-au purtat, Care – așa cum am văzut – Din aur par că s-au făcut. În ce privește fața lor, Era ca a oamenilor.

8. Păr de femeie ele-aveau, Iar dinții, ca de leu erau.

9. Ele păreau împlătoșate, De parcă-n fier sunt îmbrăcate. Un zgomot mare răspândeau Aripile – pe când zburau – Cum sună carele acele Ce înhămate au la ele, Mulți cai, și-n iureș avântate, Au fost, în luptă, aruncate.

10. Cozi, ca de scorpii, ele-aveau Și-n vârful lor, bolduri purtau. În cozile lăcustelor, Era toată puterea lor. Cinci luni de zile, numărate, Lăcustele au fost lăsate Să-i vatăme pe cei găsiți A nu fi fost pecetluiți.

11. Peste lăcuste, împărat, Era un înger, așezat – Chiar îngerul Adâncului. E Abadon numele lui, Dacă e spus pe evreiește; Și-Apolion e, în grecește.

12. Deci cea dintâi nenorocire Trecut-a astfel, peste fire. Dar mai sunt două-n șir aflate Și în curând, au să se-arate.

13. Din trâmbița ce o avea, Când îngerul al șaselea, A răsunat, am auzit, Îndat’, un glas ce a ieșit Din cele patru coarne care Sunt pe altaru-acela mare, Făcut din aur; el, mereu, În față-I stă, lui Dumnezeu.

14. Glasul acela a strigat, La îngerul care-a sunat Din trâmbiță și se vădea Precum că e al șaselea: „Dezleagă îngerii aflați, La râul Eufrat, legați! Sunt patru îngerii acei – Degrabă, du-te să îi iei!”

15. Cei patru îngeri cari erau Legați acolo, așteptau Ziua și luna, anu-n care Să își înceapă-a lor lucrare. Ei, acel ceas, l-au așteptat, Ca să-i omoare-apoi, de-ndat’, Pe oamenii de pe pământ, Cari, în a treia parte, sânt – Adică-n partea pregătită, Cu moartea, de a fi lovită. Îngerii fost-au dezlegați Și-n libertate-au fost lăsați.

16. Multă oștire-au adunat Și-n fruntea ei, s-au așezat. Ca număr, aveau luptători, De douăzeci de mii de ori, Tot câte zece mii – călări – Deci cât prindeai cu ochi-n zări. Numărul lor, l-am auzit Și, de aceea, l-am rostit.

17. În viziune, am văzut Îndată, cum au apărut Și cai și călăreți, purtând Platoșe-aprinse, arătând Ca focul la asemănare, Părând iacint la-nfățișare, Sau chiar pucioasă. Cai-aveau Capete care semănau Cu cele ale leilor. Apoi, din gura cailor, Foc, fum, pucioasă se vedeau, Necontenit, cum izbucneau.

18. Din nou, din oamenii ce sânt Pe fața-ntregului pământ, A treia parte a murit, Urgiile, când i-au lovit. Focul a fost prima urgie, Fumul apoi, și-avea să vie Pucioasa. Valurile lor, Ieșeau din gura cailor.

19. Puterea care o aveau, În guri și cozi, ei și-o țineau. Cozile lor, la-nfățișare, Drept șerpi cu capete, îmi pare. Cu-aceste cozi, când ei loveau, Mari vătămări pricinuiau.

20. Toți cei pe care i-au lovit Urgiile – și n-au pierit – N-au vrut ca să se pocăiască, Dorind – mai bine – să trăiască, În faptele mâniei lor, Dând închinare dracilor Și idolilor lor, lucrați În aur, în argint turnați, Făcuți din piatră ori aramă, Sau lemn și cari – de bună seamă – Nu văd, nici nu aud nimic Și nu se mișcă, nici un pic.

21. De-asemeni, nu s-au pocăit De crimele ce-au săvârșit, De furtișaguri, de curvie Și nici de-a lor vrăjitorie.”