Romani 7 BIV2014

1. „Nu știți voi, oare, fraților – Căci eu vorbesc, acum, celor Care știu Legea – cum că ea, În stăpânire-l va avea Pe om, atât doar, cât trăiește?

2. Căci dacă se căsătorește, Femeia care-i măritată, De-al ei bărbat, este legată, Prin Lege, numai cât trăiește Bărbatul; ea se pomenește A fi de legea-i dezlegată, Când soțu-i moare. Astfel, iată,

3. Că dacă se căsătorește – Atâta timp cât îi trăiește Soțul, cu care-i măritată – Cu-n alt bărbat, ea e chemată Preacurvă. Însă, dacă moare Primul bărbat, nu este oare, De către Lege, dezlegată? Ba da, și-n urmă, măritată Dacă va fi cu-n alt bărbat, Acest fapt nu-i considerat Precum că este drept curvie, Iar ea, preacurvă, n-o să fie.

4. Tot astfel – frații mei – și voi, Prin trupul lui Hristos, apoi, Față de Lege, ați murit Și-atuncea voi ați devenit Ai altuia – ai Celui Sfânt, Cari înviat-a din mormânt – Ca astfel, pentru Dumnezeu, Roade s-aduceți, tot mereu.

5. Pe vremea-n care noi trăiam Și când supuși firii eram, Aveam o patimă firească, Prin firea noastră pământească. Ea-i patima păcatelor, Care, de Lege – fraților – Mereu fusese ațâțată, Pentru că ea era aflată În ale noastre mădulare, Făcându-ne, pe fiecare, Să dăm un rod cari să ne poarte, Cu siguranță, către moarte.

6. Dar iată – frații mei iubiți – Am fost – de Lege – izbăviți, Căci morți suntem – se înțelege – Acum, față de astă Lege, Care – așa cum ați văzut – Neîncetat, robi ne-a ținut. Dar izbăviți, noi ne găsim Și trebuiește ca să știm, De-acum, într-un duh nou, mereu, Să Îi slujim, lui Dumnezeu, Nu după slova dovedită Că a ajuns a fi-nvechită.”

7. „Deci, ce vom zice? Nu cumva, Legea aceasta e ceva, Ce se vădește păcătos? Nu! Nicidecum! Căci, ne-ndoios, Întreg păcatul – se-nțelege – L-am cunoscut numai prin Lege. De pildă, iată, am văzut Precum că nu aș fi știut Ce-i pofta, până nu fusese Legea cari, tot mereu, spusese „Să nu poftești!”. Vedeți dar voi,

8. Păcatul a găsit apoi, Prilejul cel mai potrivit, Și-n mine, pofte-a zămislit; Căci mort era – se înțelege – Păcatu-n lume, fără Lege.

9. Odinioară, când eram Fără vreo Lege, eu trăiam. Dar când porunca a fost dată, Păcatul a-nviat de-ndată, În timp ce eu m-am pomenit, Atunci, prin el, că am murit.

10. Astfel, porunca hărăzită Mie, spre a-mi fi dăruită, În urmă, viața, s-a vădit, Că moarte, mi-a pricinuit.

11. Pentru că ea, prilej a dat, Păcatului, ce, imediat, Venit-a și m-a amăgit Și – prin poruncă – m-a lovit, Cu moartea. Iată, am văzut –

12. Și este bine de știut – Că Legea-i sfântă, negreșit, Și că porunca-i s-a vădit Sfântă, mereu, dreaptă și bună.

13. Dar, cineva poate să spună: „Atunci, un lucru bun mi-a dat Moartea? Așa s-a întâmplat?” Nici vorbă! Fără îndoială, În felu-acesta, la iveală, Mai mult, acum, s-a arătat Cum e – de fapt – acest păcat, Căci mi-a adus moartea, vă spun, Chiar printr-un lucru ce e bun. Astfel, păcatul, ne-ndoios, Se-arată a fi păcătos Din cale-afară, dovedit De faptul că el s-a slujit, Mereu, doar de acea poruncă, Și-asupra mea, moarte aruncă.”

14. „Într-adevăr, duhovnicească E Legea; să nu se-ndoiască Nimeni, de acest fapt. Dar eu Sunt pământesc și, tot mereu, Sunt rob, păcatului vândut.

15. Nu știu ce fac sau ce-am făcut: Nu fac ceea ce aș vrea eu, Ci fac tot ce urăsc, mereu.

16. Deci, dacă nu fac ce doresc, Prin acest fapt mărturisesc Că este bună astă Lege;

17. Și-atunci, nu ea – se înțelege – Va face lucrul arătat, Ci săvârșit e de păcat, Pentru că el șade în mine.

18. Într-adevăr, iată, știu bine – Și, cu durere, pot să spun – Că n-am în mine, nimic bun; Nimic bun n-o să se găsească Ascuns, în firea pământească. Vreau să fac bine – am voință – Dar văd că mi-e cu neputință.

19. Căci binele ce îl doresc, Nu pot, nicicând, să-l împlinesc, Dar răul ce nu-mi e pe plac – Și nu-l doresc – acela-l fac.

20. Și dacă astfel făptuiesc Lucruri pe cari nu le voiesc, Nu-s eu acela ce le face, Ci este cel ce nu-mi dă pace: Este păcatul cari, știu bine, Precum că locuiește-n mine.

21. Vă rog, acum, a mă-nțelege. Găsesc în mine, astă lege: Vreau să înfăptuiesc doar bine, Dar răul e lipit de mine.

22. Căci după omul interior, Mărturisesc dar, fraților, Că Legea de la Dumnezeu, Plăcută-mi este, tot mereu.

23. În ale mele mădulare, Neîncetat, simt cum apare O lege ce-i deosebită, Luptând cu legea dobândită Și acceptată de-a mea minte. Aceasta – să luați aminte – Rob m-a făcut, neîncetat, Al legii date de păcat, De care-am zis că loc își are În ale mele mădulare Și care-n gheara ei mă ține.

24. Atâta spun: O, vai de mine, Căci iată, sunt nenorocit! De cine, fi-voi izbăvit, De trupul care-o să mă poarte, Neîncetat, doar către moarte?…

25. Dar mulțumiri fie, mereu, Aduse, pentru Dumnezeu, Prin Domnul nost’, Hristos Iisus. Astfel, cu mintea, țintesc sus, Ca să-I slujesc lui Dumnezeu; Cu firea, însă, este greu, Căci firea mea e pământească Și, astfel, o să mă silească Să îi slujesc păcatului, Fiind supusă legii lui.”