Cântarea Cântărilor 5 BIV2014

1. „Eu intru în grădina mea, Soro mireaso și din ea, Smirna o voi culege, care Multe miresme în ea are. Am să mănânc, după plăcere, Și fagurele meu de miere. Apoi, așa precum vreau eu, Beau vinul și laptele meu…” „Haideți prieteni și mâncați! Cu dragoste vă îmbătați!”

2. „Am adormit, însă veghea, Neobosit, inima mea… Atuncea, auzit-am eu Cum bate prea iubitul meu Și-atuncea doar – în acel ceas – Am auzit eu, al său glas: „Deschide-mi, soră prea iubită, Tu scumpă și neprihănită, Tu porumbițo. Iată, vin! De rouă-mi este capul plin, Și simt cum cârlionții mei – De-ai nopții picuri – îmi sunt grei.”

3. „Dar eu mi-am scos haina, aseară. Să mă îmbrac acuma, iară? Picioarele mi-am spălat dar. Le murdăresc acuma, iar?”

4. Atuncea când am văzut eu Că la zăvor, iubitul meu Și-a vârât mâna, înadins, O milă mare m-a cuprins.

5. În mare grabă, m-am sculat Și să-i deschid, am alergat. Smirnă, pe mâna mea era Și pe zăvor îmi picura.

6. Iute, pentru iubitul meu, Dezăvorât-am ușa eu, Dar între timp a dispărut Și astfel nu l-am mai văzut. Când îmi vorbea, eu mă simțeam Slăbită, parcă-nebuneam. Atunci, să-l caut, am fugit, Dar nicăieri, nu l-am găsit. În disperare, l-am strigat, Dar n-a răspuns. Nu l-am aflat.

7. Pe uliță, m-au întâlnit Cei cari cetatea au păzit. Aceștia, de cum m-au văzut, S-au repezit și m-au bătut Și-am fost rănită; iar cei care, Cetatea, drept străjeri, îi are – Și cari pe ziduri s-au aflat – Mi-au smuls marama, de îndat’.

8. Vă rog, pe voi – fiice pe care Ierusalimul meu le are – Găsindu-l pe iubitul meu, Ce-i spuneți?… Spuneți-i că eu, De dragostea ce m-a pătruns – Iată – bolnavă am ajuns!”

9. „Ne spune-acum tu, dacă vrei – Cea mai frumoasă din femei – Cu ce e mai deosebit Față de alți-al tău iubit? Deci ce are mai mult el, oare, Încât ne rogi tu, cu ardoare?”

10. „Iubitul meu, alb, se vădește Și rumen; se deosebește De alții – dacă vrei să știi – Chiar dacă sunt ei zece mii!

11. Capul iubitului arată Ca o cunună ce-i lucrată Din aurul cel mai curat. Părul, în valuri, e lăsat Să-i cadă, iar culoarea lui Neagră-i, ca pana corbului.

12. Iar ochii lui… ochii acei Îmi par că sunt doi porumbei Șezând pe margini de izvoare. Scăldați în lapte fiecare, Se odihnesc pe fața-i plină, Înseninată de lumină.

13. Strat de miresme, mie-mi par Obrajii lui, din cari răsar Saduri frumos mirositoare. Sunt crini buzele lui, din care Cea mai aleasă smirnă, eu Știu că se scurge, tot mereu.

14. Mâinile lui, niște inele Din aur sunt, având pe ele, Ferecături de hrisolit. Un chip de fildeș, lustruit, E trupul său, având un șir Format din pietre de safir, Cu care este-nconjurat.

15. Picioarele s-au arătat Drept stâlpi de marmură ce sânt Albi la culoare. Pe pământ, Pe temelii s-au așezat, Făcute din aur curat. Toată înfățișarea lui E-asemenea Libanului. Tânăr ales e, la privit. Cu cedrii e asemuit.

16. Dulceață-n cerul gurii are, Iar din ființa lui răsare Un farmec, nemaiîntâlnit. Așa este al meu iubit. Și tot așa am să-l văd eu, Neîncetat, pe scumpul meu, Vouă vă spun, fiice pe care Ierusalimul meu le are!”