Tit 2 BIV2014

1. „Tu, însă, propovăduiește, Doar lucrul ce se potrivește Cu-nvățătura sănătoasă, Adevărată și serioasă.

2. Spune bătrânilor, să știe, Că treji ei trebuie să fie, Vrednici de cinste, cumpătați, De sănătate încărcați; Apoi, treji, în orice privință, Referitoare la credință, La dragoste și la răbdare.

3. Femeile acelea care, În vârstă, sunt, mereu să știe, În cuviință, să se ție, În ce privește-a lor purtare: Să nu fie clevetitoare, Să nu fie, la vin, dedate Și să-i învețe, cu dreptate, Pe alții, tot ce e plăcut Și, ce e bine, de făcut;

4. Pe tinere, să sfătuiască, Soții și fiii, să-și iubească;

5. Apoi, să fie cumpătate, Să-și aibă viețile curate Și să își vadă, fiecare, De treaba casei ce o are. De-asemenea, bune să fie Și-apoi, necontenit, să știe, Supuse-a fi, bărbaților, Ca nu cumva, purtarea lor – Pe unii, care-n jur le sânt – Despre-al lui Dumnezeu cuvânt, Să-i facă-a spune vorbe rele, Văzând că nesupuse-s ele.

6. Apoi, mai trebuie-nvățați Cei tineri, a fi cumpătați.

7. În tot ce faci, în ce vei spune, Pildă să fii, în fapte bune. De-asemenea, atunci când ai, Învățături, ca să le dai, Dovadă fă, de curăție – Neîncetat – de vrednicie,

8. De o vorbire sănătoasă, Fără cusururi și serioasă, Ca să rămână de rușine Cel cari, potrivnic, ți se ține, Să nu mai poată spune-apoi, Nici un cuvânt rău, despre noi.

9. Să spui, de-asemeni, robilor, Supuși a fi stăpânilor, Și-n lucrurile ce le fac, Să caute-a le fi pe plac. Vorba, să nu cumva, apoi, Să le-o întoarcă, înapoi.

10. Să nu fure, ci ei să știe, Dovadă de credincioșie Desăvârșită, ca să dea, Pentru că astfel, vor putea, Cinste a-I da, lui Dumnezeu – Mântuitorul nost’, mereu – Precum și-nvățăturii Lui,

11. Pentru că harul Tatălui, Care aduce mântuire Pentru întreaga omenire, A fost, acuma, arătat.

12. Harul acesta ne-a-nvățat, S-o rupem cu păgânătatea, Cu poftele, cu răutatea, Și-n veacul de acum, să știm, Plini de evlavie să fim, Trăind o viață cumpătată – Doar în dreptate – și curată,

13. În așteptarea împlinirii Nădejdii noastre, a ivirii Slavei, pe care, tot mereu, O are-al nostru Dumnezeu Mântuitor – Hristos Iisus – Care se află-n ceruri, sus.

14. Pe Sine însuși, El S-a dat, Ca să ne scape de păcat; Plătit-a o răscumpărare Și-astfel, pe noi – pe fiecare – Din lanțul de fărădelege, A reușit să ne dezlege, Vrând un norod să-și curățească, Pe care să îl pregătească A fi al Lui, râvnă având, În lucruri bune, orișicând.

15. Aceste lucruri, le vestește, Cu-nțelepciune sfătuiește Și mustră-atuncea când se cere, Pe fiecare, cu putere; Și nimenea să nu-ndrăznească Apoi, să te disprețuiască.”